a9

Ilie Rad

O călătorie în America (II)

Din nou la Cascada Niagara

Am uitat să spun că ieri, după plimbarea pe Seneca Lake, am făcut ultimul popas la Ventosa Vineyards, un local renumit în regiune, pentru a cumpăra câteva sticle de vin. Farmecul localului este că, înainte de cumpărare, poţi degusta toate sortimentele de vin (eu am degustat doar 5, pentru care Codruţa a plătit, totuşi, 5 dolari). Cum Codruţa nu poate bea, fiind pe post de şofer, iar Doinei şi Ilenei nu le place vinul, trebuie să mă „sacrific“ eu la degustat. Este, recunosc, o operaţiune foarte plăcută, pe care o încerc a patra oară în viaţa mea (prima data am degustat vinuri la Murfatlar, apoi la Cascada Winery, din statul New York, în 2002, unde m-a dus regretata mea colegă şi prietenă, Coralee Burch, decedată în luna iunie a acestui an, iar ultima degustare am făcut-o la Cramele Recaş). Persoana care îmi pune în pahar este o tânără foarte simpatică, stăpână pe profesia ei, după dexteritatea cu care mânuieşte sticlele şi paharele. Înainte de a începe degustarea, ne întreabă ce limbă vorbim. Cineva (poate Ileana) a spus că româna, iar eu am adăugat „o limba latină, ca franceza, italiana, spaniola şi portugheza“, asta pentru că, de multe ori în SUA, la instituţii mai respectabile decât o vinărie, româna este considerată o limbă slavă, din ignoranţă, probabil pentru faptul că România s-a aflat mulţi ani în sfera de influenţă sovietică.

Am spus cu altă ocazie că atunci când aud un specialist enolog, vorbind de „vin demisec, cu buchet rafinat, cu tentă vanilată, deschis, generos, catifelat, persistenţă aromatică“, am impresia că se vorbeşte despre trăsăturile unei zodii, în care nu prea cred. În fine, degust cinci feluri de vin (sec, demisec, dulce, demidulce şi rosé), dintre care cumpărăm trei sticle, marca Ventosa, una dintre ele consumând-o la cină, fiind apreciată şi de Charles.

Revin la ziua de azi. Am mai vizitat Cascada Niagara în 2000, împreună cu Mihai, şi în 2002, în compania lui Tudor. Acum mă duc cu Doina (singura din familie care nu fusese în America, nici la Niagara), graţie generozităţii Codruţei, care s-a oferit să ne ducă până la cascadă cu maşina ei.

O fotografie rară, făcută în 1969, când Corpul de Ingineri al Armatei Americane a deviat total cursul râului Niagara spre partea canadiană, pentru a curăța baza cascadei de stâncile și pietrele aduse de apă.

Ca şi în cazul relecturii unei cărţi, revizitarea unui obiectiv turistic îţi relevă noi valori şi semnificaţii ale acestuia. Niagara a devenit punct turistic în 1812 (când Basarabia noastră a fost ocupată de Imperiul Ţarist). Se spune că, anual, cascada este vizitată de circa 12 milioane de turişti şi că, tot anual, ea se erodează cu un metru, ceea ce nu prea cred. Ar fi însemnat ca, din 2002, când am vizitat-o ultima oară, ea să se fi retras cu 16 metri, dar retragerea nu se vede cu ochiul.

Ca şi în timpul călătoriei cu autobuzul, de la New York la Cortland, de-o parte şi de alta a autostrăzii se văd, în pădurile sau lizierele de la margine, foarte mulţi copaci uscaţi pe picioare. Ileana îmi spune că, în urmă cu ceva ani, a fost o boală care a făcut ravagii, iar copacii uscaţi, pe care îi vedem acum, sunt victimele acelei boli, în cele din urmă tratate.

Discutăm pe drum mult despre sistemul american de învăţământ, în special despre cel superior. Înainte de a veni la „Hobart & William Smith“ Colleges, Ileana a lucrat, pe post de cercetător, la Universitatea din Berkeley, renumită pentru cercetările din domeniul fizicii atomice, universitate care a dat doi laureaţi Nobel pentru fizică. Mi-a explicat de ce universităţile americane oferă atât de multe burse de cercetare avansată pentru străini: fiindcă tinerii americani nu sunt atraşi de aceste cercetări de top, care necesită foarte multă muncă, iar rezultatele vin cu întârziere. Ei preferă profesiile de IT-ist, medic, avocat, economist, unde se câştigă bine şi rapid. Tot Ileana mi-a mai spus că unul dintre profesorii ei americani avea o vorbă: „Un lider de top în meseria sa, de categoria A să spunem, va aduce tot oameni din categoria A, pe când un lider de categoria B va promova în colectivul pe care îl conduce oameni de categoria B sau C, cu rezultate care nu pot fi decât dezastruoase.“ Sunt absolut de acord şi îi dau exemplul unui fost şef de-al meu, care mi-a spus clar: „Să nu aducem în catedra noastră oameni mai deştepţi ca noi, care ne-ar putea eclipsa!“ Poftim, mentalitate românească! Îi dau exemplul Băncii Transilvania, cu sediul central la Cluj-Napoca, nu la Bucureşti, dar care a devenit „cel mai mare grup financiar din România, unul dintre cele mai puternice branduri româneşti (BIZ 2018) şi cel mai valoros brand bancar din ţară (Brand Finance 2017; cf. ww.napocanews.ro/2018/09/cea-mai-mare-sala-polivalenta-din-romania-cea-din-cluj-napoca-poarta-numele-bancii-transilvania-btarena.html, accesat la 24 sept. 2018). Una din explicaţiile acestui mare succes este şi faptul că la conducerea băncii au fost mereu străini (un olandez, apoi un turc), manageri de top, profesionişti ai meseriei lor, oameni potriviţi la locul potrivit, care nu şi-au promovat în posturile de conducere nici soţiile, nici amantele, nici rudele lor. De ce nu se generalizează, în societatea românească, acest exemplu pozitiv?

Un alt caz interesant, relatat tot de Ileana Dumitru. În echipa în care a lucrat la venirea în America, erau şi doi chinezi. Spre finalul studiilor de doctorat, cei doi au fost întrebaţi, de un reprezentant al autorităţilor din China, dacă vor să rămână în America şi dacă da, cam ce salariu cred că vor avea, pentru că, dacă se decid să se întoarcă acasă, vor avea cel puţin acelaşi salariu ca şi în SUA. Cei doi s-au întors în China, la finalizarea doctoratului, unde o duc foarte bine. Probabil nu toţi chinezii care studiază la universităţile americane sunt interesaţi de această ofertă, dar se ştie că marea majoritate se întorc acasă, pregătiţi pe gratis, la cel mai înalt nivel, în universităţi americane. Este una din explicaţiile expansiunii economice fără precedent a Chinei. Să ne gândim la situaţia din România, unde lucrurile se prezintă tocmai pe dos: tinerii inteligenţi aleg să studieze în străinătate, dar nu doresc să revină acasă, unde nu-i sprijină nimeni să îşi găsească un loc de muncă pe măsura valorii lor. Ce mare păcat! Mi se confirmă şi aici teoria mea, şi anume că politica este cancerul societăţii româneşti! Desigur, o societate democratică nu poate exista în afara politicii şi a partidelor, dar când politica îşi vâră coada în toate sferele vieţii economice, sociale, culturale etc. (de la denumirea străzilor până la legislaţia politizată, pentru a satisface interesele clientelei de partid), rezultatele nu pot fi decât dezastruoase. Strada pe care este facultatea mea s-a numit Dostoievski, G-ral Vasile Milea, iar acum este G-ral Traian Moşoiu. Înainte de Dostoievski va fi avut alte nume, maghiare cu siguranţă, pe care nu le ştiu. Dar să mai dau un exemplu din Cluj, care arată impactul politicii asupra denumirii străzilor. Actuala Piaţă Avram Iancu sau părţi din ea au purtat următoarele denumiri (care se cunosc):  Piaţa Trencin, Piaţa EMKE, Piaţa Huniade, Piaţa Ştefan cel Mare, Piaţa Bocskai, Piaţa Cuza Vodă (după 1923), Piaţa Adolf Hitler (în timpul Diktatului de la Viena, denumire dată de autorităţile fasciste maghiare), Piaţa Malinovski (după numele mareşalului sovietic Rodion Malinovski, învingătorul în bătălia de la Stalingrad), Piaţa Victoriei (din 1964, când România a început distanţarea de Moscova), din 1993 numindu-se Piaţa Avram Iancu.

În 1995, când am ajuns la Viena, am observat că cele mai multe nume de străzi, pieţe, cofetării şi restaurante erau aceleaşi ca şi pe vremea lui Eminescu. În Austria, Legea chiriilor este aceeaşi de pe vremea… Mariei Tereza! O lege care durează de peste 300 de ani! La noi, legislaţia se schimbă în funcţie de partidul aflat la guvernare. Legea educaţiei, de pildă, a fost schimbată nu mai puţin de 5 ori după 1989! În 2004, când PSD a revenit la putere, iar Adrian Năstase era preşedinte al Camerei Deputaţilor, acesta a afirmat că noua putere trebuie să schimbe peste 100 de legi ale guvernării anterioare! Cum stăm atunci cu stabilitatea legislativă? Iată de ce cred că politizarea excesivă a societăţii româneşti este a doua cauză (după aşezarea noastră geografică „în calea tuturor răutăţilor“, cum zicea cronicarul) a rămânerii în urmă a României, în comparaţie cu ţările europene.

La Niagara nu am găsit ceva esenţial schimbat. Ne-am plimbat şi acum cu vaporaşul aparţinând firmei Maid of the Mist (care există din 1846!), îmbrăcaţi în pelerine albastre (ale părţii canadiene sunt galbene), am făcut fotografii. Am văzut-o pe Doina bucurându-se ca un copil care primeşte daruri de Crăciun, pentru că visul ei era să vadă Cascada Niagara, nu oraşul New York City, pe care îl ştie, ca-n palmă, din filmele americane.

Cascada este un loc pentru curajoşi şi aventurieri. Astfel, primul care  a trecut peste cascadă, pe o frânghie, a fost Great Blondin, în 1859 şi 1860. A făcut acest gest riscant în cele mai ciudate moduri: legat la ochi, mergând pe bicicletă, pe catalige, împingând o roabă cu roată ori purtându-şi stăpânul în spate. În 1876, Maria Spelterina a trecut peste frânghia întinsă deasupra cascadei cu două coşuri fixate la picioarele ei. În 1901, Anny Taylor a traversat cascada canadiană într-un butoi căptuşit cu perne, la fund având legată o nicovală grea, care i-a asigurat plutirea în valurile produse de căderea apei. Desigur, nu toţi au fost norocoşi, astfel că mulţi şi-au pierdut viaţa în încercarea de a traversa cascada.

Cascada este iluminată, în fiecare noapte, circa trei ore, de reflectoare puternice, montate în partea canadiană. Anual se organizează aici Festivalul de Iarnă al Luminilor, care se termină cu focuri de artificii şi cu o adevărată orgie de lumini.

Am citit în multe cărţi despre America descrieri ale Cascadei Niagara, dar parcă niciuna nu este atât de exactă ca aceea făcută de Romulus Rusan, în America ogarului cenuşiu: „Ca şi Grand Canyon, Niagara ţi se dezvăluie brusc, dintr-o singură fulgerare. Însă pe urmă simţi, tot atât de simplu, că nu vei mai putea înainta cu înţelegerea: pasul se opreşte la marginea genunii, iar raţiunea la marginea frumuseţii. Te abandonezi contemplării şi te simţi umilit că descrierea a ceea ce vezi nu va putea să fie decât o schemă, o cronică, dar nu un tablou. /… Pentru că Niagara este mai degrabă inefabilă decât grandioasă, neaşteptată decât superbă. Ea este mai mult decât un peisaj: un spectacol total, regizat meticulos, cu pregătiri, cu gradaţii, cu surprize. / Încă de la mare distanţă se aude un uruit formidabil de angrenaje, un tremur de moară la proporţii planetare. Dar, paradoxal, în momentul când ajungem aproape şi ni se dezveleşte cascada, zgomotul se reduce şi se vătuieşte, ca şi cum ar fi fost întors un buton de amplificator, ca şi cum simţurile celelalte, copleşite de văz, ar refuza să mai funcţioneze, lăsând totul pe seama ochilor.“ (Op. cit., p. 316, ed. din 2000).

La finalul călătoriei cu vaporaşul Maid of the Mist am fost direcţionaţi, normal, prin magazinul de suveniruri (toate făcute în China. Las’ că şi la noi, iile româneşti sunt cusute în … India!). Cel mai mult m-a impresionat un album cu istoricul cascadei, cu imagini din toate părţile, inclusiv din satelit. Am reţinut o fotografie în alb-negru, din 1969, când Corpul de Ingineri al Armatei Americane a deviat total cursul râului Niagara (care face legătura între lacurile Erie din SUA şi Ontario din Canada) spre partea canadiană, pentru a curăţa baza acesteia de stâncile şi pietrele de la baza ei, care contribuiau şi acestea la eroziunea cascadei. Ca element de noutate, am reţinut prezenţa unui elicopter pentru turişti, care survolează permanent zona cascadei.

În jurul prânzului, luăm „lunch“-ul la Hard Rock Café. Localul îşi merită numele cu prisosinţă. Încă de la intrare ne întâmpină muzica rock şi puternicul joc de lumini. Pereţii sunt ticsiţi cu tablouri, discuri, fotografii, manuscrise ale unor cântece, coperte de reviste şi ziare. Lângă masa la care ne aşezăm se află înrămată coperta revistei The Star, din care ne privesc Priscilla şi Elvis Presley. Într-o vitrină alăturată, vedem o geacă purtată de Elvis. În altă vitrină, un sacou al lui Cliff Richard, în alta o pereche de cizme aparţinând lui Jerry Lee Lewis, o chitară la care a cântat John Lennon. Alte suveniruri sunt legate de Brian Jones, Jimi Hendrix, Janis Joplin, Jim Morrison ş.a. Toate exponatele au certificate cu tot felul de semnături, care le atestă originalitatea.

Ne-am plimbat apoi mult prin parcul din zonă, pe Insula Caprei, ne-am fotografiat la impunătoarea statuie a lui Nikola Tesla, faimosul inventator (născut în Croaţia de azi), devenit apoi cetăţean american, cu merite imense în folosirea electricităţii. Am rememorat, împreună cu Codruţa, figurile unor mari profesori de la Filologia clujeană, pe care i-am prins şi noi: Mircea Zaciu, Ion Vlad, V. Fanache, Mircea Muthu, Ion Pop, Romulus Todoran D.D. Draşoveanu, Iosif Pervain, G.G. Neamţu, Mircea Zdrenghea, G. Gruiţă, angliştii Sever Trifu, Corneliu Nicolescu, Ioan Creţiu, germaniştii Petru Forna, Dietmar Hellermann, Peter Motzan, plecaţi, o parte dintre ei, „în lumea umbrelor“. Ne-am dat seama amândoi cât de mult ne asemănăm, prin concepţia noastră de viaţă, prin valorile în care credem, prin destinul oarecum comun pe care l-am avut. Ne-am ridicat amândoi de la ţară, ne-am afirmat amândoi prin propriile noastre puteri, prin eforturile făcute, fiindcă niciunul dintre noi nu a avut „rude la Ierusalim“.

Ştiam oare, în vremea studenţiei noastre, ce ne va rezerva viitorul? Evident că nu şi poate şi acest „necunoscut“ constituie unul din factorii care dau frumuseţe vieţii. Cred că Eugen Lovinescu compara ceva cu „o viaţă plictisitoare, dinainte cunoscută“. Iar Blaga, în romanul Luntrea lui Caron, meditează şi el asupra beneficiului de a nu-ţi cunoaşte viitorul: „E cu putinţă să fim despărţiţi printr-un perete atât de opac de cele viitoare? Dacă atunci, în copilărie, mi-ar fi arătat cineva tot ce se va întâmpla prin aceste locuri… / Dacă ţi-ar fi arătat cineva toate ce aveau să se întâmple, n-ai mai fi trăit. Într-adevăr, cel mai misterios lucru, printre cele misterioase, este acest perete opac, pus între noi şi cele ce se pot întâmpla, prin aceleaşi locuri, cândva, în viitor. Iată în preajmă spaţiul, spaţiul plin de fapte şi
lucruri, pe care le cuprindem cu ochii. De ce nu cuprindem la fel şi timpul? E cu neputinţă să te gândeşti la aceasta, fără a te cutremura.“ (Luntrea lui Caron, ed. cit., p. 202).

Se însera când am plecat de la Niagara spre casă. Codruţa conducea la fel de atent, ca şi la venire. Când schimba banda de mers, întorcea şi capul, nu se uita doar în oglindă. Observându-i această precauţie, pentru care am felicitat-o, mi-a spus că aşa prevede aici regulamentul de circulaţie pe drumurile publice (care regulament permite, de pildă, să tai o linie continuă, pentru a schimba direcţia de mers).

Am ajuns acasă pe vremea cinei. Charles ne-a pregătit friptură de vită mexicană, fasole frecată, porumb fiert (pe post de garnitură la friptura de vită), diverse sosuri, pâine prăjită etc. Ne potolim setea cu vin Ventosa, cumpărat ieri, cu suc sau bere, după preferinţe.

N-apuc să mai scriu nimic, pentru că oboseala îşi spune cuvântul. Mâine ne putem scula mai târziu, pentru că Sharon şi Bill Pesesky vor veni după noi, pentru a ne duce la Cortland, abia în jurul orei 13,00 (sau 1 PM, în exprimare americană).