a37

Paul Celan

10 poeme din Partea zăpezii (1971)

 

Traducere de George State

din volumul Paul Celan, Opera poetică (II), în pregătire la Editura Polirom

 

Neprimeniţi, neboiţi,

în baraca lui

Dincolo:

 

aici,

unde noi ne găsim,

cei pămîntoşi, mereu,

 

un

lanţ de elevator,

întîrziat, trece

prin noi, cei norificaţi,

suie, coboară,

 

fluieră

-năuntru revolta, cu picioare

de bufon,

 

umbra zborului în

rotundul irizînd

ne grefează, la-nălţimea-

-nşeptită,

 

aproape, -n era glaciară,

perechea de lebede din pîslă

cîrmeşte prin plutitoarea

icoană a pietrei

 

 

 

Altfel curvit. Şi veşnicia

bolborosea-n jur neagră ca sîngele.

 

Înnoroită

de buclele tale lutoase,

credinţa mea.

 

Două degete, departe de mînă,

vîslesc pînă la mlăştinosul

jurămînt.

 

 

 

Înianuarizat

în spinoasa

cavitate. (Îmbată-te

şi spune-i

Paris.)

 

Umărul, pecetluit de frig;

tăcute

cucuvele de moloz deasupra;

litere-ntre degetele piciorului;

certitudine.

 

 

Ceva precum noaptea, cu limba

mai tăioasă decît

ieri, decît mîine;

ceva precum un

salut ca din gură de peşte

peste tejgheaua

dezolării;

 

ceva vîntuit grămadă

în pumni de copil;

 

ceva dintr-al meu

şi din niciun alt material.

 

 

 

Cu tine, păpuŞă, se trag sforile, vine

teleaga cu boarfe pe ritm-

uri de jazz, ne vor

dincolo,

 

astupata

trompetă

ne-adie-nspre-amontele vremii,

în urechea

cea mai dură a lumii de-aici,

 

astfel

ne-nghesuie şi pe noi, lemn

roşcovan, între

De drag şi În ciudă,

 

apoi,

cînd ne descîrligă,

mi te-apleci în toiul

fiinţei.

 

 

 

Pentru Eric

 

În megafon

rîcîie Istoria,

 

în suburbii se tîrăsc tancurile,

 

paharul nostru

se umple de mătase,

 

noi rezistăm.

 

 

 

O frunză, fără copac,

pentru Bertolt Brecht:

 

Ce vremuri sînt acestea,

în care-o vorbire

e-aproape-o fărădelege,

căci cuprinde-atîtea

lucruri zise?

 

Glotă deschisă, curent de aer,

ea,

vocala, eficace,

cu unicul

formant,

 

izbituri de consoană, filtrate

de ce-i vădit

din depărtare,

 

protecţie de stimuli: conştiinţă,

 

de neocupat

eu şi de-asemeni tu,

 

supra-

adeverită,

rostogolindu-se

lacomă de ochi, de memorie,

etichetă a

mărfii,

 

lobul temporal intact,

ca şi trunchiul optic.

 

 

 

Înălţaţi împreună

de către zgomote,

tu pretinzi – sticla

duşmăneşte ceea ce mereu

este mai impenetrabil al tău –,

tu pretinzi totul

în aura sa,

 

stropul de curaj

se înăcreşte,

vigilent:

el ştie că tu ştii.

 

 

 

Tenebratul ecou ţăndări,

spre fluxul cerebral

îndreptat,

 

zăgaz deasupra circumvoluţiei

pe care-ajunge să se pună preţ,

 

atît de mult

Neferestrat e acolo,

uită-te doar,

 

maldărul

inutilei reculegeri,

la un

pat de puşcă de

silozurile rugăciunii,

 

una, niciuna.                                        n