a32

 Ilie Rad

1.Sunt un mare consumator de literatură memorialistică, deci şi de jurnale. D.D. Roşca spunea că lectura memoriilor este un semn al îmbătrânirii! Aşa o fi, dar subiectul mă pasionează de multă vreme. Am şi scris o carte, Memorialistica de război în cultura română, iar acum am în curs de publicare, studiul Din memorialistica Marii Uniri.

Revenind la jurnalele propriu-zise, însemnările zilnice ale lui Titu Maiorescu, Camil Petrescu, Mircea Zaciu (patru volume), Carol al II-lea, ale Reginei Maria, dar mai ales ale omului politic Constantin Argetoianu (în zece volume!) sunt lucrări fundamentale pentru cultura noastră, utile istoricului, istoricului literar, sociologului, filosofului etc. Recent a apărut un nou volum din jurnalul lui Mircea Cărtărescu, pe care abia aştept să îl citesc.

2. Literatura de tip confesiv (jurnale, memorii, scrisori etc.) trebuie citită cu multă circumspecţie, pentru că există pericolul contrafacerii, al manipulării, autorii dorind să îşi creeze lor înşişi exclusiv o imagine favorabilă, eludând adevărul. Dincolo de aceste aspecte, nu se poate nega faptul că literatura confesivă oferă acea subiectivitate specific umană, detalii insolite şi pitoreşti, amănunte semnificative. Un istoric clujean, regretatul Gheorge I. Bodea, scria că însemnătatea literaturii confesive constă în faptul că “prezintă aceeaşi realitate istorică sub variate aspecte, din unghiul de vedere al unor persoane diferite, cu sensibilităţi diferite, cu un nivel de înţelegere şi interpretare a evenimentelor trăite, diferit. Tocmai prin aceasta, literatura memorialistică ne permite o viziune poliscopică, multilaterală şi multidimensională asupra unuia şi aceluiaşi eveniment.”

Desigur, literatura confesivă trebuie scrisă la maturitate, de către personalităţi importante ale vieţii politice, culturale, literare etc., tocmai pentru acea viziune multidimensională, de care vorbea Gheorghe I. Bodea.

3. Da, am ţinut un jurnal din prima mea zi de liceu (15 septembrie 1970), trecând prin facultate, armată, primii ani de profesorat. Acum scriu mai rar, pentru că un jurnal presupune o „liminară sinceritate”, cum zicea Camil Petrescu. Or, aşa ceva este imposibil de respectat, cât timp trăim în societate, avem relaţii cu semenii şi contemporanii noştri. Din când în când, îmi notez anumite lucruri, pentru a le utiliza în memoriile mele, pe care sper să le pot scrie (vor avea titlul Viaţa ca un dar).