a24

Nicolae Coande

 1.Da, în momentele de relaxare citesc jurnale. Asta nu înseamnă că eu consider jurnalul un gen minor, facil. Îmi plac din ce în ce mai mult jurnalele vechi, din timpuri apuse (nu sunt oare toate astfel?), unde flerul diaristului, sau poate imaginaţia lui, ne restituie un alt chip al umanului. Sau este acelaşi în toate vremurile? Că-i citesc pe Saint-Simon, Julien Green, Mihail Sebastian sau Mircea Eliade (nu-l uit pe Drieu la Rochelle, musai de citit împreună cu Eliade, Jurnalul portughez!), Nicolas Bouvier, Jeni Acterian, Monica Lovinescu sau Sanda Stolojan, toţi îmi par făcuţi din acelaşi aluat fin: al madlenei care trezeşte în mine memoria unui timp unde nu am fost, dar parcă m-aş fi zărit pe acolo! Jurnalul are această calitate, spre deosebire de roman, poezie, critică: poate fi îmbunătăţit de cititor. Acum, citesc amintirile lui Radu Rosetti, e în paginile sale o Românie total necunoscută, la fel
şi-n memoriile de război ale lui Topârceanu, că tot vorbim toată ziua (fără să facem nimic) despre Centenar. Ne-au bătut bulgarii de ne-a sunat apa-n cap…

2. Urmăresc, cum zicea E. Negrici, figura spiritului creator, dar şi destinul mărunt al insului care scrie, acea virtute artistă a unei vieţuitoare care strânge avar cele trebuincioase scrisului său. Castorul care-şi roade creionul. Cum se înveleşte el cu pagini şi cu cărţi pentru a supravieţui… în posteritate, acel animal straniu care nu există, vorba lui Roberto Bolaño: „a aspira la posteritate este cel mai absurd lucru care se poate imagina, zadarnicele chinuri ale dragostei, cum ar zice Shakespeare.“ Ei, uite că şi Bolaño, nu mai vorbesc de Shakespeare, are parte de o (anume) posteritate.

Cred că jurnalele trebuie să exprime un act de voinţă, fie şi literară, al cuiva care menţine cu eforturi mari vocaţia operei. Mai cred, însă, şi în jurnalele celor umili, cei care nu fac Operă, dar cărora viaţa le impune scrisul într-un caiet unde creierul şi sufletul lor conlucrează pentru memoria celor ce trec. Jurnalele de detenţie apărute la noi după 1990. Peste unele nu se poate trece. Şt. Augustin Doinaş repudia jurnalul: nu există decît voinţa de operă, restul sunt coji (kelipha). Avea şi nu avea dreptate. Jurnalele nu fac gloria nimănui, majoritatea sunt panorame ale deşertăciunii umane. Bine scrise, ele reprezintă imaginea de sine a cuiva care scoate minciuna (fie şi literară) din manualele de estetică şi exprimă adevărul unei persoane pentru care viaţa sa a fost totul.

3. Numai când sunt în străinătate. Nu scriu poezie acolo, decât foarte rar. Vorba lui Ion D. Sîrbu, într-o scrisoare către Olga Caba: „În străinătate devin prost, ageamiu şi nu mai pot scrie şi nici povesti ca lumea. În Craiova asta cretină şi fanariotă, în schimb, lucrez ca un înger.“

Am ţinut un jurnal de „campanie“ în anii când am fost scriitor în rezidenţă în Germania, Austria, Elveţia. Nu sunt excursionist de vocaţie, aşa că merg destul de rar în Occident, ruda noastră avansată. Oamenii ăia oferă bani ca să aibă printre ei indivizi care nu cred că, totuşi, cultura se plăteşte. Acolo scriu, dar nu zilnic, despre ceea ce văd, simt şi (uneori) gândesc. Mă preocupă oamenii şi felul în care trăiesc ei, înainte şi după ce mă cunosc pe mine. Serios! Mă gândesc mult timp la cei pe care i-am cunoscut şi încerc să mi-i închipui şi acum când nu sunt lângă mine. Ce fac ei, oare? Ce scriu, ce gândesc? Ce devin? Cu unii mai ţin legătura, alţii m-au uitat imediat. Pun aici un fragment din cea mai recentă plecare a mea, în Elveţia, la Château de Lavigny, unde am stat o vreme lângă Leman:

„Am fost la Montricher, apoi, cu maşina lui Pablo am urcat pe Mont Tendre (1679 m), un vârf din Munţii Jura. Rezidenţa Jan Michalski de la  Montricher e stranie, ca şi în filmuleţele văzute pe You Tube. Încă se lucrează aici, se construiesc noi spaţii, pe lângă cele şapte cubicule. Biblioteca e cu adevărat remarcabilă, vreo 30 de literaturi, cred, 60.000 de cărţi. Câteva rafturi cu autori români, în franceză. Polonezii, graţie apartenenţei etnice a lui Jan Michalski, defunctul soţ al Verei, sunt excelent reprezentaţi. Cu puţin lobby, ar putea fi şi ai noştri mai vizibili. Am văzut rafturi întregi cu scriitori bulgari, cehi, unguri, sârbi etc. Ruşii sunt mult mai numeroşi, desigur. Balcanii sunt în general binişor prezenţi (pe site-ul bibliotecii se pot consulta listele cu cărţi). Autorii români cei mai vizibili sunt, fireşte, cei care au trăit în Franţa: Eliade, Cioran, Ionesco, Fondane, C.V. Gheorghiu, P. Istrati. Petru Dumitriu. Apoi, Caragiale, Blaga, dar am văzut cărţi de Blandiana, G. Adameşteanu, Cărtărescu, I. Mureşan, L. Ilea, R. Draghincescu (printre puţinii poeţi contemporani de pe raftul românesc), Buzura, Fl. Ilis, Şt. Bănulescu, Bacovia, I. Caraion, G. Cărbunariu, N. D. Cocea, G. Liiceanu, V. Horia, Fl. Lăzărescu. Poate şi Vişniec, nu-i reţin pe toţi, dar am făcut fotografii rafturilor şi pot revedea lista integrală acolo.

Fundaţia. Senzaţie de imaginar SF! Am intrat în două module locuite de o englezoaică (Tanya Shadrick) şi o americancă (Kristen Cosby) şi am fost izbit de îngustimea spaţiului! Sunt, e adevărat, pe două nivele (a americancei era uluitoare, cu o scară ca la escaladările pe un perete, în stil alpin!), dar senzaţia de claustrofobie e foarte puternică. Prin comparaţie, casa unde sunt acum e un palais royal: camere mari (a mea, chambre Albert Camus, e oricum mai mică), ferestre înalte, paturi confortabile, şifoniere uriaşe pentru haine, băi luxoase, în special în fosta cameră a doamnei Rowohlt. Aici, la Montricher, în 3/3 era totul: birou, pat (ascuns într-o debara parcă, în camera englezoaicei), duş, masă, living micuţ. Ca-n acele case-vagon din China, unde locuiau ca sardelele muncitorii veniţi de la ţară să ajute capitalismul lui Deng să facă zgârie-nori. Doar geamul mare cu vedere la câmp sparge senzaţia de claustrare. Se presupune că scriitorul ar fi un ocnaş al muncii sale. Spaţiul mai mult decât generos al bibliotecii compensează multe, dar să dormi într-un spaţiu cât un cuibar, între trei pereţi de placaj… traforat. Alte camere erau din aluminiu, nichel, plastic poate, dar nu le-am văzut decât din exterior (una era din sticlă, părea să se vadă totul, mai puţin dormitorul). Bucătăria am înţeles că e comună, au mic dejun dimineaţa şi prânz asigurate, plus o sumă de bani (1200 de CHF!) pentru călătorii.“