a23

Ancheta APOSTROF

Citiţi jurnale?

1. Citiţi jurnale?
2. Ce anume urmăriţi în literatura de tip confesiv, când ar trebui scrisă şi de ce?
3. Dumneavoastră scrieţi jurnal?

(Alice-Valeria Micu)

Marian Victor Buciu

Spre scris-cititul jurnalului

13 octombrie 2018, Craiova. Revista Apostrof, prin Alice-Valeria Micu, mă întreabă în cadrul unei anchete despre jurnal dacă-l citesc, cum înţeleg că ar trebui scris şi chiar dacă-l practic. Acum, nu ştiu ce să spun.

20 oct. 2018, Timişoara. Scriu despre jurnal pentru Apostrof? Data ultimă e 25. Mai am cinci zile, iar unele dintre ele pot fi foarte ocupate. Să notez şi că de pe data de 23, de marţi, deci, şi până sâmbătă, e aici FILIT-ul, Festivalul Internaţional de Literatură de la Timişoara, la ediţia a şaptea, unde-aş vrea să fiu măcar uneori privitor şi ascultător. Vine acum şi cineva prezentat drept cel mai important prozator columbian în viaţă, Juan Gabriel Vásquez, nouăzecist spre douămiist… Numele rimează cu al lui Gabriel Garcia Márquez, dar opera se pare că îi este, într-un sens – nevizionar, dar de viziune artistică – opusă.

21 oct. 2018. Cum citesc un jurnal zis literar sau confesional: formal, aproape ca pe un ziar, vreau să spun ca pe un document. Ştiind că ficţiunea îşi are şi ea partea. Mai ales o parte etică. Mă captează un plus de cunoaştere, gradul şi complexitatea de interes(e) pe care le produce scrierea numită jurnal, pentru că scrie timpul cu ce conţine el mai semnificativ direct, live. Contează cât de mult mă apropie sau să spun chiar mă „leagă“, mă convinge sau chiar mă învinge, într-un mod evident critic. Citesc şi jurnalul ca pe orice text, repet, critic, detaşat, cât timp vreau ori hotărăsc să mă „pierd“ în el doar pentru a mă (re)găsi mereu altfel. Iau întotdeauna lectura drept o confruntare sau chiar înfruntare, o luptă şi un joc (termeni confluenţi în grecescul agon), în care izbânda ajunge ori de ambele părţi (cititor, text), ori de nicio parte. Totul pentru toţi sau nimic pentru nimeni: dacă nu vrem să facem lecturi căldicele, ameţite (le prefer pe cele ameţitoare). Dar nicio lectură nu e ultima. Ultima lectură nu există, decât formal. Citim mereu conjunctural. Ocazional. Literatura e ocazională, în sensul lui Goethe, şi pentru scris, şi pentru citit. Pentru totdeauna este exclusă… pentru totdeauna! Lecturile următoare, cu cât mai multe cu atât mai bune, sunt altfel în măsura în care trebuie să admitem că în conceptul de lectură se include, tranzitoriu, şi anti-lectura. Mereu lecturile succesive decurg între izbutit şi ratat, în proporţii variabile. Lectura e un act, un „făcut“, deloc inocent („Căci vinovat e tot făcutul/Iar sfânt doar nunta, începutul“, îmi vin în memorie versurile lui Ion Barbu). Un fapt, o facere, o poetică. Între real şi posibil: mă fac că sau chiar mă pre-fac că; încercare, s(t)imulare. Adecvare la gând şi expresie, în măsura în care ele există în text sau operă, care de bună seamă dezvăluie şi totodată învăluie omul aflat mai ales printre semenii săi. Urmăresc coerenţa, transformarea, „zicerea“ şi contrazicerea, încerc să înţeleg şi să(-mi) explic libertatea sau coerciţiile cu care lucrează autorul. Autorul care întâmpină multiple obligaţii şi îşi ascunde poate mai mult decât îşi descoperă puterea de – să folosesc termenul generic – comunicare. Ca să mă câştige, în actul negociat al scris-cititului, eu cer unui text să-mi dea ceea ce caut, deopotrivă subiectiv şi obiectiv: neasemănarea. O neasemănare, să-i spun astfel, bine însemnată, în sens stilistic. Semnătura auctorială (dar nicidecum omul care o ilustrează) ar trebui să o privim fie pusă în paranteză, fie clasată în două largi tipuri, după criteriul (non)notorietăţii, care ori amestecă viaţa cu opera, ori ia viaţa drept operă. Aici, o abordare pe care aş propune-o e următoarea: în vieţile reuşite să căutăm eşecurile, iar în vieţile eşuate să căutăm victoriile, omologate abia acum, în ultimă instanţă. Lectura poate fi un act corect: de ultimă instanţă. Citesc şi jurnalul într-un mod programat estetic, chiar dacă el se impune psihologic, etic, politic, sociologic, cultural, spiritual ş. a. m. d. Aduc cartea din exterior în interior. O interiorizez cu neîncredere, însă una de bună credinţă, incluzând aici şi o bună doză de auto-suspiciune. Mă răcesc metodic, dar nu-mi interzic căldura sau mă înfierbântez tot metodic, fără să-mi ascund glacialitatea. Nu pot citi fără a mă auto-citi (în sensul lui Proust) în textul străin: străin doar prin proprietate şi semnătură. Definesc lectura prin două cuvinte care pot fi imbricate într-un fel pe care l-am tot repetat: aprop(r)iere. Mă apropii şi însuşesc deopotrivă. Prin urmare, citind jurnalul sau orice alt tip de scris, de diferite circumscrieri poetologice, se cade, pentru o aplicare/aplecare respectoasă, „înaltă“, să dezvăluim, pe urmele dezvăluirilor lui, cât de adevărat şi de potrivit este cu locul pe care şi-l circum-scrie. Oricât de importantă sau oricât de disociată şi evident de stabilită ori stabilizată, natura scrisului, pentru lectură, rămâne secundară. Sunt cititor, port această vină, ca un auto-condamnat la maxima pedeapsă, aceea pe viaţă. Trec peste o formulă de succes şi spun că nu un viciu nepedepsit mi se pare că ar fi lectura, dar o pedeapsă foarte plăcută. N-am vrut să fiu profesor, dar am ajuns mai cu seamă pentru a citi. Una din frazele, la graniţa dintre subiectiv şi obiectiv, ale jurnalului meu început în vremea liceului era aşa: „Profesorii sunt duşmani de clasă.“ Fără a lămuri pe dată contextul, unora necunoscut, acum, pentru prezent, aş completa: „Sunt prieteni de clasă cei care citesc.“ Literatură, mai ales. Jurnal intim sau extim (cum l-a numit Michel Tournier, în răspăr, pe al său), y compris. Îmi rămâne doar să sper că ne-am, bine, înţeles.