a20

Ştefan Bolea

Tragicul în poezia maghiară contemporană

Antologia de poezie maghiară editată şi tradusă de Kocsis Francisko (Efect de propagare. Poeţi maghiari la Echinox, cuvânt înainte de Ion Pop, Tg. Mureş: Ardealul, 2018) foloseşte reperul Echinox doar ca pretext. „Dacă pentru români revendicarea acestui spirit [echinoxist] este un act definitoriu, dătător de identitate culturală, pentru maghiari n-a reprezentat decât un «moment, un spaţiu publicistic generos» pentru a face primii paşi pe «potecile literaturii»“ (p. 15), remarcă antologatorul. Mai mult, prefaţatorul Ion Pop arată că „selecţia de faţă este «echinoxistă» doar prin punctele de plecare din paginile redactate în limba maghiară a revistei, extinzându-se spre toată opera poeţilor aleşi“ (pp. 8-9). Avem, aşadar, unsprezece poeţi care au configurat „momentul Echinox maghiar“ – care nu este definitoriu pentru poeţii selectaţi, pentru că ei aparţineau altor grupări literare şi aveau o altă viziune asupra Zeitgeist-ului. Ei au debutat, în marea lor majoritate, în colecţia Forrás a editurii Kriterion. Faptul că antologia lui Kocsis Francisko acoperă întreaga lor operă este unul din punctele forte ale volumului, pentru că autorii pot să-şi dea măsura valorii, nefiind limitaţi la încercările de tinereţe.

Un sentiment tragic al existenţei se propagă în această carte, care se conjugă cu o anumită concepţie despre sublim. Aici ne vine în minte definiţia lui Simmel asupra tragicului, conform căreia acesta reiese în definitiv din propria voinţă. Cei mai mulţi din poeţi au tragicul în vine: luptă cu un coşmar ontic care nu este extrinsec firii lor. Supliciul lor îmi aminteşte de antagonismele din muzica lui Berlioz, Brahms şi Liszt. Mulţi dintre autorii selectaţi se confruntă cu un conflict dintre un Eu hipertrofiat şi o alteritate care nu-i recunoaşte acestuia autoritatea. În marea amiază răsare tot mai des Luna neagră a depresiei.

De pildă, Németi Rudolf răstoarnă epigraful simbolist excelsior în poemul „Tot mai jos“: „Am vrut să dispar. Se-ntâmplă./ Nu să trăiesc – să fug mai degrabă./ …/ Nervuri de marmuri şi miros de oţet/ mă-mpresoară, mă buchiseşte Luna –/ trăiesc în şiroaie de-argint. Am vrut/ să m-afund tot mai jos. Şi-am ajuns“ (p. 21). Povestea „prăbuşirii“ nu este intonată cu un patetism dostoievskian, ci cu o neutralitate kafkiană sau beckettiană, ceea ce o face plauzibilă şi chiar mai terifiantă. Legat de Beckett, Palotás Dezsø pare să-i continue meditaţiile privind „ora zero“ şi
să-i dea o notă originală: „ceasul de perete/ l-am întors cu capul în jos/ am revopsit cadranul cifrelor/ acum merge invers (?)/ eu ştiu cât e ceasul“ (p. 50). O tuşă existenţialistă este identificabilă în această resemantizare a temporalităţii, care se bazează pe distincţia dintre timpul interior şi cel măsurabil.

Nimicul şi nebunia sunt temele care conturează viziunea tragică asupra existenţei. Nu e de mirare că doi dintre poeţii antologaţi se referă la Hölderlin, romanticul german atipic, care i-a influenţat atât de pregnant pe Nietzsche şi pe Eminescu. În poezia „Hölderlin“, tonul lui Németi Rudolf este aproape heideggerian şi are o rezonanţă care aminteşte de teologia luterană a „morţii lui Dumnezeu“: „Suntem doar semn. Sau nici atât. Şedem/ azvârliţi în pragul nemărginit./ Cineva ne judecă. Degeaba încercaţi orice,/ ne spune. Creaţia s-a sfârşit//“ (p. 24). Iar în „Eu, Scardanelli“ (numele alter-ego-ului psihotic al lui Hölderlin), Kovács András Ferenc atrage atenţia asupra identităţii, evidenţiate şi de Foucault, între maladia mentală şi suferinţa pură: „tremur ca o fereastră nepăsuită bine… Am devenit/ fisurat/ translucid în faţa nimicului/… Ia spune-mi: tu ai fost,/ Christian? Dar acum cine eşti, cel de nelocuit?/ Casă cu chirie, turn ruinat, rece… “ (p. 197).

Boér Géza, într-un poem care aminteşte de o reflecţie a lui Knut Hamsun şi de proza existenţialistă pare să intuiască aspectul meontologic care este inserat în structura subiectivităţii umane. Cu alte cuvinte, parodiindu-l pe Heidegger, poetul maghiar ar putea să susţină că „omul este păstorul Nefiinţei“: „tot acolo psalmii muţi/ nimicul tot acolo// nici urmă de frig pârjolitor/ de parcă unui cineva/ nimicul/ în căuş/ i-ar flutura“ (p. 104). Citabilă în acest context este şi poezia „Recviem“ de Adonyi Nagy Mária: „Un-
de-i tot ceea ce/ nicicând nu s-a petrecut?/ Ceva curge etern înspre/ mareea lucrurilor ce recad./…/ Eşantioane zvântate de timp,/ Colosal deşert de scoici –/ şoapte, scânteieri, atingeri dintr-un spaţiu care nu există./ Dar panica nu poate fi negată!/ Spre astfel de spaţii se deschid/ Ferestrele însinguraţilor/“ (pp. 94-5). Spirala melancoliei se roteşte ameţitor ca în piesa Szomorú Vasárnap de Rezsø Seress. Notabilă şi poezia întunecată „Candidat la sinucidere“ a lui Zudor János: „Şi timpul sinucigaş/ urcă în fugă pe deal/ ca o lacrimă picată/ pe hârtie,// grohăie la ea un porc/ imaginar//“ (154). Protestul împotriva instanţei transcendenţei îl regăsim mai ales la Balla Zsófia. Dacă un text precum Pariul poate fi interpretat în contextul argumentului lui Jung din controversatul volum Răspuns lui Iov, poemul Adorarea monitorului prezintă reminiscenţe cu doctrina esoterică a scriitoarei Annie Besant referitoare la „inner Christ“: „Acolo, în războiul acela/ m-au ucis –/ au fost ucişi două sute şaptezeci/ şi patru de mii opt sute şaizeci şi opt de crişti./…/ Faceţi cercetări./ Aflaţi când s-au născut./ Toate acelea sunt zile de Crăciun./ Domnul ni-i trimite-n dar/ Pe numeroşii lui fii –/ Păgânesc de mulţi născuţi“ (p. 46)

Cei mai mulţi autori din Efect de propagare stăpânesc magistral şi arta conciziei. Găsim multe koanuri, haiku-uri, versuri concentrate aforistic. De pildă: „Filele caietului/ neruşinat crăcănate“ („Erotikon“ de Balla Zsófia, p. 40); „după fulger dar/ înainte de tunet/ cântă un greier“ („Poetică“ de Markó Béla, p. 73); „speranţa fatală prăbuşindu-se/ deasupra apelor îngheţate“ („mică baladă hibernală“ de Boér Géza, p. 101); „Dacă atât de mulţi m-au părăsit, oare nici nu mai exist? –/ astfel a întrebat novicele./ Fie că răspunzi cu da, fie cu nu,/ e plin de venin, nu de compasiune – s-a posomorât maestrul“ (Fragment din Opt koanuri de Egyed Péter, p. 143); „Dacă luăm un cerc/ şi aşezăm pe el/ barză/ papagal/ turturea/ scatiu/ vrabie/ şoarece/ şi-l învârtim/ va deveni/ corb/ alb//“ („Biofizică“ de Cselényi Béla, pp. 162-3).

N-am putea încheia radiografia poeziei maghiare „echinoxiste“ fără o referinţă la umorul maghiar. După cum se ştie, „comicul este mai lipsit de speranţă ca tragicul“ (E. Ionescu) şi mulţi pesimişti au avut o poftă de viaţă nemăsurată, alimentată de însăşi angoasa nefiinţei (biografiile unor gânditori precum Schopenhauer ori Cioran confirmă acest aspect). Poeţii maghiari posedă o intensitate deosebită – precum Şestov, par incapabili să trăiască în zonele temperate ale spiritului. Umorul va fi cu atât mai spumos, cu cât ironia este mai amară. „Scumpă floare a maghiarimii!/ Vă înştiinţăm că în luna
august a anului curent/ Vom ţine la Mohács o bătălie în stil mare./ Vă aşteptăm cu dragă inimă. Conform previziunilor, circa 26000/ de maghiari vor pieri pe câmpul de luptă./ Să facem totul ca spectacolul să se desfăşoare conform planului./ Despre detalii, vezi înştiinţările ulterioare./ Bătălia o vom pierde//“ („Înştiinţare“ de Szøcs Géza, pp. 129-130).

Pare să înregistrăm un fel de identitate dintre damnaţiune (ca eufemism pentru „lipsa de noroc“) şi simţul tragic în profilul poetului maghiar, iar această combinaţie merge pe mai multe planuri: psihologic, sociologic, istoric, politic etc. De altfel, acest „nor negru“ ascunde o măreţie corespunzătoare, o grandoare aproape romantică. Efect de propagare, antologia editată de Kocsis Francisko, conturează o imagine alternativă a poeziei transilvane. O mare parte din poeţii antologaţi ar merita traduşi în întregime, iar acest lucru ar fi şi un câştig al culturii române.