a19

Dorin Tudoran

Echinox în arhiva Securităţii

Foto: Mihai Barbu

 

În zilele de 19 şi 20 octombrie, Clujul a celebrat semicentenarul unei strălucite reviste studenţeşti de cultură organizând Zilele „Echinox 50“.

N-am fost echinoxist, dar mulţi dintre prietenii mei scriitori au crescut în paginile acelei reviste, aşa cum alţii au crescut în paginile revistelor Dialog şi Opinia studenţească de la Iaşi.

Fondată în decembrie 1968 de Eugen Uricaru şi Marian Papahagi, Echinox l-a avut drept spirit director pe Ion Pop. Mai întâi Redactor-şef (1969-1972), apoi Director (1973-1982).

Asemeni Dialogului şi Opiniei studenţeşti, şi Echinox s-a bucurat de atenţia constantă şi olecuţă cam pătimaşă a Securităţii – „Tovarăşe ministru, la revistele astea se întâmplă ceva”, raportau ofiţerii.

Nu minţeau. Acolo chiar se întâmpla ceva. Nişte tineri foarte talentaţi publicau texte excelente – poezie, proză, eseuri, traduceri, dialoguri etc. – numai că ele nu erau „pe linie“.

Doi prieteni din antichitate – Vasile Gogea şi Géza Szöcs – mi-au trimis scurte relatări despre sărbătorirea Echinoxului.

Géza îmi reaminteşte că am scris cândva că, într-o zi, o stradă din Cluj va purta numele lui Ion Pop. Cred şi azi că aşa va fi, dar până atunci mai sunt mulţi ani de trăit. Deocamdată, o întâmplare.

Ion Pop m-a invitat în numeroase rânduri să colaborez la Echinox. Cândva mi-a reproşat că nu mă ţinusem de cuvânt şi
nu-i trimisesem colaborarea promisă.

Mă ţinusem, numai că plicul trimis de mine a fost tras pe linie moartă în hrăpăreţul depou cunoscut sub un nume pe atunci înfricoşător – Departamentul Securităţii Statului.

Am regăsit în Dosarul meu de Urmărire Informativă (DUI) şi plicul, şi mesajul către Ion Pop, şi poemul trimis spre publicare în 1979. Mesajul şi poemul le găsiţi mai jos.

Publicarea lor este omagiul pe care îl aduc, de departe, unor oameni pe care i-am simţit, întotdeauna, aproape.

 

*

     

Bucureşti, 12.09.1979

Dragă Domnule Ion Pop,

 

Am o clipă de răgaz şi – iată! – mă ţin de cuvînt trimiţîndu-vă un poem.

Mulţumindu-vă pentru invitaţie şi luîndu-mi rămas bun de la Dv. pentru vreo două, trei luni, vă doresc o toamnă blîndă, lungă şi liniştită.

 

Cu dragoste,

Dorin Tudoran

 

Mîini de pianist

 

Recitindu-l pe Curzio Malaparte

 

Stau haidamacii

la umbra unui stejar:

mănîncă

plosca trece de la unul

la altul

ca o tîrfă de lux

mult rîvnită

 

cîte unul rîgîie

cîte unul sună

de-ai zice că-şi dă sufletul

prin turul pantalonilor:

„Sănătate, camarade!“

 

mai de-o parte

abătut şi cu mîncarea neatinsă

dinaintea lui

el îi priveşte:

nu-şi poate ascunde dispreţul

mîinile lor nu-i plac

sînt murdare

crăpate

diforme –

rădăcini dezlănţuite

 

se-ncruntă

mai bagă

o dată

mîna

în panerul de răchită

acoperit cu şervet alb

caută

pipăie

mîngîie agitat

 

nemulţumit

se ridică

îşi şterge mîinile

cu-o batistă albă de mătase

mîinile lui albe

cu degete lungi

şi bine desenate

– mîini de pianist –

apoi urlă:

„Idioţilor,

dar ochii lui,

ochii blestematului ăluia

de poet

nu sînteţi buni de nimic!“

 

şi-n acelaşi timp

cu-o năprasnică lovitură de picior

răstoarnă paharul de răchită:

iarba pare o imensă masă de biliard

răvăşită –

bile

multe bile albe

însîngerate

numai bila roşie lipseşte;

Ante Pavelici a avut

încă o zi proastă –

poate mîine, cine ştie?…