a17

Nocturnă de Vasile Gogea

cu siguranţă visam

toate cărţile din bibliotecă se transformaseră

în păsări

zburau haotic prin cameră

fîlfîitul lor de aripi semăna cu vuietul de avertizare al unui tsunami

erau răpitoare de felurite mărimi şi culori

vulturi, şoimi, ulii, acvile, bufniţe, ereţi

chiar şi condori

se năpusteau flămînzi asupra mea

încercînd să rupă cîte o bucăţică de carne din trupul meu

să-mi ciugulească ochii

să-mi perforeze timpanele

rafturile rămase goale păreau nişte sicrie

aşezate culcate pe o parte, unul peste altul

am îngheţat ghemuit cu genunchii la piept

sub aşternutul alb din pînză de in

ca într-un uriaş uter expulzat sau ca într-un igluu

şi fără niciun sunet, un fulger globular a ţîşnit

din singura Carte, groasă, grea, cu coperţi negre, încrustate cu litere aurii

care rămăsese nemişcată pe măsuţa

de la capul patului, să-mi fie aproape

în nopţile cu insomnii

iar toate păsările acelea insaţiabile

s-au făcut dintr-o dată praf, scrum, pulbere argintie imponderabilă

atunci am auzit alarma telefonului

cine ar putea spune de cît timp suna, o oră, o zi, un an, de o viaţă

la celălalt capăt al firului

în deneauzit bătăi de inimă depărtare

murea mama

(Cluj, octombrie 2018)