a15

Dosar Echinox

Revista Echinox a fost fondată în decembrie 1968 ca revistă studenţească
a Universităţii Babeş-Bolyai. A fost iniţiată de Eugen Uricaru şi Marian Papahagi, Marcel Constantin Runcanu, Dinu Flămând, Horia Bădescu. La început, revista a fost trilingvă, publicând texte în română,
maghiară şi germană. Revista apare şi astăzi.

Dumitru-Cornel Vîlcu

Atanor (sau despre un înţeles inedit al expresiei pop-culture)

0.Acest mic text nu e ştiinţific – e, „dimpotrivă“, retoric. Vor lipsi, aşadar, din el referinţele („bio“)bibliografice exacte; în schimb, există riscul să găsiţi mai jos mici momente de exaltare, cum se întâmplă uneori când autor-naratorul a fost şi, episodic & destul de marginal, personaj.

Promit, oricum, că voi încerca să evit lirismul – chiar dacă e vorba despre o revistă, în primul şi primul rând, literară.

Nu sunt istoric, nici teoretician al literaturii/culturii scrise române – sau, mă rog, m-am reorientat de îndată după studenţie spre domeniul mai arid, sistematic şi întrucâtva comod (a se înţelege: închis în şi bazat pe propriile concepte, beneficiind de o stabilitate oarecum artificială, dar calmă) al lingvisticii şi semioticii. N-am să adopt, aşadar, tonul encomiastic pe care, fără îndoială, prin posteritatea sa – adică datorită numeroşilor oameni străluciţi pe care, ca şcoală, i-a „dăruit“ Literelor româneşti – publicaţia aceasta şi-l merită. Nici n-am să caut/listez argumentele concrete (nume, publicaţii, premii literare şi culturale etc.) care fac din această revistă, teoretic „studenţească“, un reper sau poate chiar un pilon important al culturii noastre mature şi majore. Sunt convins că o astfel de analiză, făcută, cu acribie, de către colegi (de-)ai mei specializaţi în acest sens nu are cum lipsi din volumul aniversar căruia îi e destinată prezenta mea intervenţie.

Două lucruri, în principal, aş vrea să fac:

Să insist asupra acelei dimensiuni a revistei Echinox despre care nu mă îndoiesc deloc că va vorbi, măcar în treacăt, fiecare semnatar din volum – şi anume, cea de „şcoală (informală) în şcoală“, de cerc (inclusiv în sensurile ştiinţific şi, mai ales, creativ) studenţesc, de loc al activităţilor pe care în jargonul de azi le-am numi extra-curriculare ale, în cele din urmă, celor mai tineri membri ai unei comunităţi academice.

Nu de alta, dar din acest caracter al revistei şi al echinoxismului ca fenomen uman şi cultural decurg câteva (mici) paradoxuri:

1.1.

Valoarea Echinox-ului e adesea judecată/cântărită, cum spuneam şi mai sus, mai puţin după o şi printr-o recitire a numerelor propriu-zise ale revistei şi în mult mai mare măsură prin examinarea reuşitelor de natură fie academică, fie culturală, fie cumulată ale intelectualilor care, de cele mai multe ori ca redactori, dar şi – alţii – în calitate de simpli colaboratori, au semnat, în mai mult sau mai puţin frageda lor tinereţe, în revistă. Or, la o astfel de lectură din-perspectiva-a-ceea-ce-avea-să-fie se adaugă, inerent, şi o focalizare uşor deplasată, inerent falsificatorie, în chiar situaţiile în care reuşim să ajungem înapoi la „înseşi textele“ Echinox-iste: citim cu îngăduinţa dinainte conturată, stabilizată ca atare, a maturului, ne reprimăm cu greu gândurile sau chiar afirmaţiile de genul: ah, ce naiv era cutare fie în stil, fie chiar în idei şi speranţe, în rezumat: nu prea luăm în serios cometa, preocupaţi mai degrabă de prestigioasa coadă pe care astăzi ştim că ea a lăsat-o în cultura română. Mă tem că mulţi dintre noi ne citim chiar propriile texte pe de o parte critic (iată, în rândul cutare am scăpat un grav dezacord gramatical!) şi pe de alta duios-nostalgic (iată, în subtextul aceluiaşi rând, idei şi acţiuni potenţiale pe care nu le-am mai dezvoltat şi pentru care azi, din păcate, n-aş mai avea vreme).

1.2.

Când ne referim la Echinox ca la o revistă-atelier, tindem să îi conferim şi acea unitate fie ideatică, fie măcar de stil care caracterizează şcolile ştiinţifice (sau curentele şi grupurile de creaţie culturală); căutăm şi chiar găsim trăsături comune cum ar fi seriozitatea, poate chiar o anumită gravitate uşor ceremonioasă a scriiturii, amplitudinea uşor de recunoscut (chiar dacă în unele perioade implicită) a bibliografiei şi referinţelor, un aer global de nouă Şcoală Ardeleană – poate nu atât de emancipator-dăscălească (şi în acest sens salutară) ca mişcarea iniţiată de Şincai, Maior, Micu. Asta şi pentru că distanţa ierarhică şi de vârstă între fondatorii revistei (Papahagi, Uricaru, Pop, Vartic etc., etc.) nu a fost una marcată, ci am avut de-a face (iar această formă de organizare şi funcţionare s-a menţinut mai mereu la Echinox) cu un mare şi fluctuant grup (să-i spun oare confrerie?) de aproape-egali, uniţi de dorinţa de a învăţa, lucrând împreună, unii de la alţii. Rămâne, totuşi – ca să-mi duc ideea până la capăt – impresia vagă, slabă, dar sâcâitoare că e regretabilă absenţa unor, eu ştiu, mari şi clare Teze ale „echinoxismului“ literar, teoretic, cultural. Or, în opinia mea, tocmai acest caracter de melting pot a permis ca „dinspre“ revistă să vină în cultură tot soiul de oameni interesanţi, diferiţi şi recognoscibilli drept voci individuale – evoluţie pe care prezenţa (vre)unui spiritus rector mai tiranic ar fi îngreunat-o. Tot din situaţia descrisă mai sus pot proveni şi afirmaţii pe deplin corecte, dar nu mai puţin iritante pentru istoria culturii, de genul „propriu-zis, Echinox-ul a fost mai degrabă o atmosferă şi o comunitate bazată pe afinităţi elective decât o mişcare/un grup organizat(e)“. Un fenomen, aşadar, masiv, dar mai degrabă infiltrant decât penetrant, pe care e greu să pui degetul (atât de necesar pentru spiritele noastre analitic-teoretizante) unei definiţii.

1.3.

Există (şi acum; era cu atât mai evidentă în vremea „echinoxismului“ meu) o nostalgie accentuată pentru începuturile revistei şi pentru prima generaţie de conducători, redactori, colaboratori, ca şi o stare de mirare, nu întru totul lipsită de regrete, legată de „virajul“ (treptat; dar întâmplat ceva mai accentuat, în principal, în jurul anilor 2000) dinspre un stil mai accentuat scientist înspre unul eseistic-publicistic, totodată mai lizibil şi, în aparenţă cel puţin, mai neserios. În consecinţă, o publicaţie studenţească (una care în câmpul general al revistelor „de cultură“ ar trebui, în mod normal, să figureze ca avangardă, poate chiar teribilistă, asumată) funcţionează de facto ca un soi de oază a conservatorismului intelectualist-universitar, în sensul cel mai respectabil şi pozitiv pe care îl pot avea toţi aceşti termeni. Pe lângă aceasta, apariţia, din 2001 încoace, a prestigioaselor (şi, în mod asumat, mult-mai-academicelor) Caiete Echinox adaugă fenomenului echinoxist o şi mai accentuată latură de prestigiu „tradiţionalist“.

2.

Să adaug o nuanţă subiectivă.

Aceasta fiindcă, privită din interior, experienţa „muncii“ la revistă, a participării la cenaclul ei aferent, la toate dialogurile care într-un fel sau altul, erau legate de redacţie mi-a lăsat (şi pomenesc lucrurile acestea aici fiindcă, îmi închipui, ar trebui ca şi alţii să aibă, mai mult sau mai puţin difuz, amintiri similare) o altă impresie dominantă. Una pe care, paradoxal, am ajuns s-o conştientizez doar într-un moment ulterior întregii mele colaborări, directe sau indirecte, cu Echinox-ul; atât, doar, că persoanele în relaţie cu care am făcut această (retro)descoperire erau, la rândul lor, studenţi la Literatură Comparată şi echinoxişti.

A fost, propriu-zis, în timpul celor două săptămâni de Occupy UBB, în martie–aprilie 2013. Facultatea de Litere a fost una dintre ultimele, din întreaga Universitate, de la care au venit studenţi la dezbaterile nocturne de atunci („grosul“ celor prezenţi era format de oameni de la Sociologie, Istorie-Filosofie, Studii Europene etc.). „Literaţilor“ ideea de a intra într-o/de a refuza părăsirea unei săli (amfiteatrul Iorga) din clădirea centrală le-a părut (am aflat din discuţii ulterioare), iniţial, un gest prea politic – asta până la răspândirea veştii ciudate, dar pe deplin autentice, că „ocupanţii“ nu aveau nici măcar o revendicare din partea conducerii şi înţelegeau întregul demers ca pe simpla deschidere a unui spaţiu de dialog în jurul întrebărilor ce este Universitatea, la ce mai foloseşte ea azi, ce oferă ea în afara competenţelor profesionale aferente diverselor specialităţi etc., etc.

Oarecum paradoxal, caracterul „gratuit“ al acestei acţiuni a fost cel care, în cele din urmă, i-a atras pe cei de la Litere. Fiindu-le profesor, fireşte că le-am observat apariţia şi am fost foarte curios să văd ce vor face, cum vor interveni etc.

Ei, bine, oamenii pur şi simplu au tăcut şi au ascultat (unii dintre ei făcându-şi chiar notiţe) ce s-a discutat în primele două nopţi ale prezenţei lor acolo, iar când, în cele din urmă, au intervenit, au făcut-o în principal pentru a clarifica, sistematiza, critica sau asuma poziţii deja exprimate în lungile şi pe alocuri obositoarele discuţii.

Nu vreau să fiu greşit înţeles: a fost mai mult decât obişnuitul fenomen al intervenţiei unor oameni cu ceva mai multă ştiinţă a discursului într-o discuţie a ideilor până
atunci insuficient cizelate; a fost un fel de explozie a propriilor competenţe, a propriei maniere de a gândi şi a propriilor valori într-o dezbatere în care, am realizat eu tot atunci, şi ceilalţi studenţi, de pe la alte specializări (sau, unii, chiar din alte universităţi clujene) îşi aduceau contribuţia specifică. Un ascultător atent ar fi putut, probabil, infera fără prea mare teamă de a greşi din ce zonă de „expertiză“ (tehnic şi informativ vorbind) provenea fiecare intervenient.

M-am uitat, atunci, în jur, cu şi mai multă atenţie decât până atunci şi (lucru pe care
l-am consemnat, cum facem noi, ăştia, din generaţia prea bătrână pentru ziua de azi şi prea tânără pentru a sta comod în propriile rădăcini, într-un text „de blog“ personal) la un moment dat am avut nu senzaţia (încă, din câte ştiu, n-am înnebunit de tot), ci intuiţia unui sunet pe care, metaforic, ar fi trebuit să-l aud în sala aceea plină (şi trebuie să vă gândiţi la faptul că, în primele seri, mii de oameni, literalmente, căutau şi urmăreau, cu mai mult sau mai puţin interes, mai îndelung sau doar cu câte o privire, transmisia live de pe net):

Zgomotul discret, dar distinct pe care îl face fiecare bobuleţ atunci când ne preparăm, acasă, popcorn. Cu excepţia iniţiatorilor ocupării – care, vorba aceea, erau „activişti“ (mulţi dintre ei erau implicaţi în ‘chestiunea’ Roşiei Montane şi aveau să formeze, peste doar câteva luni, nucleul Toamnei Româneşti de la Cluj), mi-am dat seama, ceilalţi participanţi asta făcuseră: veniseră din curiozitate sau chiar dintr-o nemulţumire/revoltă difuză, tăcuseră (nu doar „literaţii“: cu obişnuita lentoare a minţii mele, eu avusesem nevoie să-i observ pe „ai mei“ ca să înţeleg fenomenul global), ascultaseră tăcuţi o vreme (minute, ore, seri-nopţi) şi la un moment dat, poc! ieşiseră din cutie şi/sau din ei înşişi, de cele mai multe ori cu stângăcie, nu puţini cu lipsa momentană de echilibru a celui care s-a abţinut sau s-a temut prea mult, dar fiecare neaşteptat de interesant, de viu, fiecare aducând câte o nuanţă care, într-o lume ideală, ar trebui – probabil – luată în seamă şi făcută să „cântărească“, să conteze.

De ce insist, într-un text care, cică, e despre Echinox, atât de mult asupra unei „revolte“ studenţeşti clujene? Am, fireşte, şi un motiv psihanalizabil – pentru mine, ca şi pentru alţi câţiva (Horea Poenar, Aurel Codoban etc.) istoria revistei e indisolubil legată inclusiv de momentele de disidenţă (şi, în cele din urmă, ruptură administrativă) faţă de UBB – cu celebra formulare, din 2006 încoace, „revistă a studenţilor din Universitatea Babeş-Bolyai“. Dincolo de asta, însă, am impresia că, la un mod mai puţin spectaculos-violent, ceea ce ni s-a întâmplat tuturor şi, mai ales, fiecăruia, la revistă asta a fost:

Să ne trezim, să explodăm mai întâi neaşteptat, pe urmă mai discret şi repetat până la indistincţie, în creuzetul acelor discuţii, preparative pentru redactarea revistei, întâlniri cenacliste sau cultural-tematice. Nu doar să ne formăm, ci să ne găsim vocea.

O enormă banalitate, Vîlcule – vor spune unii. Mii de semne aruncate pe hârtie pentru a ne repeta că, la un moment dat, tinerii înfloresc. Şi, da, partea aceasta chiar reprezintă, cultivă, este clişeul-clişeelor. Cu o mică adăugire, însă, pe care ţin s-o subliniez ca lingvist: formarea-de-sine decurge altfel (nu voi spune: mai bine sau mai rău, doar altfel) când ai deasupra capului, ca pe o sabie a lui Damocles, câte un deadline la care trebuie să furnizezi un text. Scris. Pe care oricine altcineva îl va putea vedea, cu semnătura ta la sfârşit.

O revistă şi culturală, şi universitară, şi (asta e o nuanţă importantă) „a studenţilor“, mai ales dacă şi cât eşti membru activ al colectivului de redacţie, te obligă nu doar să te deschizi, nu chiar să te descoperi pe tine, ci – pe alocuri măcar – să te sileşti să creşti şi să fixezi în câte un clişeu (o bucată de scriitură, în acest sens, iconică) ceea ce pentru moment ai devenit (şi, în naivitatea ta, crezi, uneori, că vei rămâne până la capăt).

E, într-o oarecare măsură, ceea ce Ricœur spunea (nu ştiu cât de fidel, de fapt, faţă de intenţiile maestrului pe care îl comenta) despre fenomenologia husserliană: a întrerupe trăitul pentru a-l semnifica.