a4

Ion Vianu

Născut la Bucureşti în 1934. Studii de filologie clasică, neterminate. Doctor în medicină al Universităţii de Medicină şi Farmacie „Carol Davila“ din Bucureşti (1960). Psihiatru, cadru universitar al Clinicii de Psihiatrie, Bucureşti. Voiaje de studii în Germania Democrată, Franţa. 1964-1977: Colaborează la Contemporanul, Viaţa Românească, Luceafărul etc. 1975: Publică un volum de eseuri, Stil şi persoană, premiat de Uniunea Scriitorilor, şi o Introducere în psihoterapie. 1977: Emigrează, după ce a aderat la Apelul lui Paul Goma. Se stabileşte în Elveţia, practicând psihiatria. Este prezent în mişcarea pentru apărarea drepturilor omului în România. Începe o activitate de publicist pe subiecte politice care va continua până în ultimii ani, în ţară. 1990: Revine din ce în ce mai des în România, unde se reinstalează. Publică, în genuri diverse: memorialistică (Amintiri în dialog – cu Matei Călinescu –, Exerciţiu de sinceritate); romane: Caietele lui Ozias, Vasiliu, foi volante, Paramnezii, Necredinciosul, Amor intellectualis („roman autobiografic“), distins cu mai multe premii, printre care şi „Cartea Anului“ (2010), şi Arhiva trădării şi a mâniei. În domeniul eseisticii, publică: Blestem şi Binecuvântare, Investigaţii mateine, Apropieri, Elegie pentru Mihai, Frumuseţea va mântui lumea şi alte eseuri.

Format în Clinica universitară de psihiatrie de la Spitalul „Obregia“ din Bucureşti, cadru didactic, Ion Vianu emigrează în 1977, protestând împotriva utilizării psihiatriei în scopuri politice. În Elveţia îşi practică specialitatea în mediul privat. Pe de altă parte, este activ pe plan internaţional în domeniul apărării drepturilor omului în psihiatrie. În acest text, dens şi pasionant, psihiatrul-scriitor Ion Vianu ne conduce, pe firul amintirilor, la o meditaţie asupra  suferinţei, a demnităţii omului, accentuând modestia de care trebuie să ne pătrundem  în faţa infinitei complexităţi a fiinţei.

Apărătorul ordinii oedipiene

Când am intrat în psihiatrie, în 1963, România era cufundată în totalitarismul comunist. 1962 fusese proclamat anul încheierii colectivizării agriculturii; închisorile aveau să fie, pentru scurt timp, pline în continuare de ţărani care se opuseseră regimului, de intelectuali nu vinovaţi, ci suspectaţi că nu iubeau regimul. România suferea un proces de industrializare: se deschideau pretutindeni fabrici, mase de oameni veniţi de la ţară se instalau la oraşe în noile blocuri, cartierele creşteau ca ciupercile. Satele se depopulau, oraşele se ruralizau, căci masele sosite de la ţară veneau cu obiceiurile lor; în faţa blocurilor apăreau mici grădiniţe, în spate ciuguleau găini. În acelaşi timp, exista un evident avans cultural: se tipăreau ediţii din clasici, iar sistemul „cărţii prin poştă“ aducea literatura în sate, acolo unde nu putea fi vorba de librării. Ideologic, eram în plin marxism-leninism. Dar, atenţie, asta nu însemna accesul direct la operele lui Marx, Engels, Lenin. O lectură completă ar fi putut stârni unui cititor spiritul critic. Trebuiau citite numai anumite fragmente recomandate, sub atenta supraveghere a lectorului ideologic de  la învăţământul politic. Dacă aş căuta să definesc momentul acela, aş spune că trăiam o creştere şi o complexificare a societăţii, atent supravegheate prin constrângere şi teroare, în proporţii variabile una faţă de cealaltă.

[…]

Psihiatria era deci redusă la practica spitalicească. Asta nu însemna că nu avea un rol social. Ca pretutindeni, aşa cum am arătat, psihiatrul era paznicul modelului oedipian. În condiţiile terorii, aşa cum s-a exercitat până în 1964, anul eliberării deţinuţilor politici, psihiatriei nu i se încredinţa o sarcină politică. Trebuia numai să se abţină de la erezii precum propagarea psihanalizei. Represiunea prin psihiatrie este mult prea blândă pentru stalinism. Numai când s-a îmblânzit considerabil teroarea, poliţia politică şi-a anexat represiunea psihiatrică. Pentru moment, un aspect dominant al psihiatriei era forma instituţionalizată a represiunii paternaliste. În contextul social, o mare parte dintre tulburările psihice sunt centrate în jurul funcţionării familiale. Fireşte, există şi alte „nebunii“, dar ele nu intră în spectrul curativ. Pot susţine cât vreau că m-am întâlnit cu extratereştri, niciun psihiatru nu se va deranja să mă contrazică şi nu s-ar fi deranjat nici în socialism. Dar dacă susţin că tatăl meu este un extraterestru sau că şeful partidului este un „omuleţ verde“, iată un motiv ca maşinăria psihiatrică să se mobilizeze!

[…]

Revin la principiul enunţat după ce am plecat din România: orice societate are psihiatria pe care o merită. Ce fel de societate era România la începutul anilor ’60? O societate care construia socialismul. În ce consta socialismul real? În urbanizare, industrializare, alfabetizare, răspândirea culturii clasice cu filtre ideologice precise şi numeroase; în descompunerea societăţii ţărăneşti, slăbirea structurilor familiale tradiţionale, filtrarea informaţiei politice, mai ales internaţionale, sporirea rolului femeilor în societate, îndoctrinare sistematică, cenzură ideologică, teroare preventivă (neutralizarea potenţialilor disidenţi din intelectualitate şi ţărănime prin procese-spectacol şi condamnări la ani de închisoare), obligaţia de a munci. Psihiatria trebuia să răspundă nevoilor acestei societăţi. Cea dintâi confruntare viza tipul de alienare specific socialismului. Alienarea este pentru marxism înstrăinarea (alienus, străin) omului de esenţa sa, prin exploatarea omului de către om. Descopeream că şi omul nou socialist era alienat. Circula o glumă: „În capitalism există exploatarea omului de către om, dar în socialism? Invers!“. Mitul fondator al socialismului era că proprietatea devenise, din privată, a „întregului popor“. Munceai pentru tine, nu pentru exploatatori, deci sentimentul de alienare nu-şi mai avea locul. În fapt, raţionamentul nu funcţiona. „Proprietatea obştească“ fiind o ficţiune ideologică, nimeni nu se simţea obligat să o respecte. Salariile fiind mici în raport cu pensiile de invaliditate, a continua să munceşti apărea ca o absurditate, sentiment care era într-un contrast total cu dogma muncii ca privilegiu şi obligaţie, simultan. Promovarea socială reală fiind făcută mai puţin pe merit şi mai mult pe gradul de conformism, motivaţia de a munci scădea. […] Există două posibilităţi să ieşi din starea de sclavie: oportunismul, integrarea oportunistă în clasa birocratică şi dreptul principelui, graţia. Partidul şi numai el putea decide să ţi se acorde iertarea sau să ţi se acorde un drept, care, prin actul de graţie, devenea o favoare.

Uneori, partidul se comporta ca un adevărat Harun al-Raşid. Îmi vine în minte un exemplu: ne-am pomenit la spital cu un individ adus de poliţie pentru că încercase să îşi dea foc în faţa Comitetului Central. De fapt, nu a ajuns să-şi pună în aplicare funestul proiect: s-a aşezat pe jos în faţa înaltului sediu de partid, având alături canistra cu benzină şi în mână o cutie de chibrituri, strigând, nu foarte tare, că-şi va da foc. Un miliţian s-a apropiat de el şi l-a luat de mână. Au apărut alţii, a fost legat pe o brancardă şi adus la Central. Stând de vorbă cu el a doua zi, am aflat, culmea, că era tot miliţian. Locuiau, el şi familia, într-o singură cameră. Demersurile lui de a căpăta un apartament nu dăduseră rezultate. Atunci (era pe vremea războiului din Vietnam, când călugării budişti îşi dădeau foc, şi a lui Jan Palach, disidentul ceh) îi venise ideea de a se imola prin foc. O subtilă psihologie, care s-a dovedit şi justă, îi dăduse, presupun, convingerea că va fi de ajuns doar să schiţeze gestul fatal: românii înţeleg repede. A doua sau a treia zi după internare, în timp ce se alcătuia o comisie de expertiză, pacientul a fost luat pe sus şi dus la Ceceu (Comitetul Central al partidului). Un tovarăş binevoitor l-a primit şi i-a promis că i se va îndeplini dreapta dorinţă (un apartament), ceea ce s-a şi întâmplat a doua zi. Rezultatul a fost pe măsura tratamentului: omul s-a vindecat pe loc. I s-a spus să se prezinte la un control medical, deci l-am revăzut după câteva săptămâni. Era bine şi nici măcar nu fusese dat afară din miliţie. De fapt, Califul făcuse un experiment psihologic genial: ce se întâmplă cu un nebun căruia îi dai satisfacţie? Se face bine! Noi, psihiatrii, ştiam că nu e aşa, că există structuri coriacee care rezistă şi binelui făcut, şi răului, adevăraţii paranoici. Dar mai ştiam că a-i deosebi pe paranoicii bolnavi de însetaţii de dreptate (Matei 5:6) se putea dovedi imposibil. Morala pe care o trag din această poveste adevărată este evidentă: în socialismul real, dreptatea era o favoare.

[…]

Să revin la firul demonstraţiei. Dacă psihiatrul este un mediator, ce devine medierea în societăţile diferite pe care le-am cunoscut? Aici intervine o problemă de conştiinţă. Mediatorul trebuie să simtă respect faţă de ambele părţi pe care le mediază. Între o bandă de gangsteri şi familia căreia i s-a răpit copilul nu poate exista mediere, pot avea loc negocieri. Diferenţa este că medierea se face pe un principiu de bună-credinţă şi de respect reciproc, în timp ce negocierea ţine seama de forţa relativă a fiecăreia dintre părţi. În negociere, partea cu poziţia cea mai slabă va inspira negociatorului prudenţă; iar dacă negociatorul este de partea celui mai tare, va fi înclinat spre intransigenţă, însă poziţiile se pot inversa. Mediatorul este neutru, în timp ce negociatorul este reprezentantul uneia dintre părţi. În ceea ce-l priveşte pe psihiatru, principiul lui etic este cel al oricărui medic, devotamentul faţă de pacient. Lui, pacientului, îi este dator în primul rând. Este inadmisibil să-ţi persecuţi bolnavul. Pornind de la acest dat de bază, psihiatrul poate fi tot atât de bine negociator pe cât poate fi mediator. Un exemplu tipic de mediere sunt terapiile familiale sau de cuplu, în care mediatorul psihiatru practică acea „neutralitate binevoitoare“ scumpă lui Freud. În cazul acesta, psihiatrul a fost angajat de cuplu sau de familie (părinţii şi copiii, de exemplu), prin urmare, pactul este între el şi angajatori; dar dacă pacientul este pus în cauză de statul totalitar, care înţelege să-l constrângă numai şi numai fiindcă încalcă regulile arbitrare impuse chiar de el (de stat), psihiatrul trebuie să fie un negociator. Situaţia de funcţionar de stat a medicului îl pune în faţă cu un conflict de lealitate dacă statul e totalitar. Pentru mine a devenit clar la un moment dat că nesupunerea civilă devine, în aceste cazuri, o obligaţie pentru psihiatru.

Prin 1975, V. Paraschiv vrea să înfiinţeze un sindicat liber; ca urmare, este ridicat de Securitate şi dus la un spital de psihiatrie pentru o internare forţată. Medicul de gardă refuză să accepte acest demers unilateral al Securităţii; securiştii se resemnează temporar. Când revin la acelaşi spital câteva zile mai târziu, găsesc un alt psihiatru, dispus să colaboreze; planul de neutralizare a disidentului s-a „realizat“.

Bunul psihiatru trebuie să-i reziste lui Moloh, regele feroce. Cel ce-l ajută pe Moloh nu este un om liber, este doar un sclav în slujba puterii monstruoase. Reciproc, faţă de Moloh orice stratagemă este permisă.

Nu orice stat totalitar s-a gândit să folosească psihiatria în scopul reprimării disidenţilor. Socialismul real a făcut-o. Socialismul real de tip sovietic a creat un sistem de gândire paranoic atunci când a decis că adevărul pe care-l deţine este atât de incontestabil, încât numai o minte bolnavă poate să-l conteste. Am citat în multe locuri declaraţia lui Ceauşescu potrivit căreia numai un nebun îşi putea imagina că socialismul ar fi reversibil în România; urmarea a arătat cine avea dreptate. În faţa acestei monstruoase acţiuni a lui Moloh, psihiatrul poate ezita. Dar comanda etică medicală (nu numai psihiatrică) l-ar obliga să se situeze în afara legii arbitrare. Când statul este criminal, există datoria refuzului.

Statul totalitar socialist-real nu adoptă represiunea politică prin psihiatrie în toate fazele lui. În perioada terorii maxime, o astfel de măsură de siguranţă este prea blândă, prea puţin disuasivă. Persecuţia prin psihiatrie este expresia unei moderări a terorii. Nici Stalin, nici Gheorghiu-Dej nu au aplicat-o. Persecuţia psihiatric-poliţienească este tipică perioadelor Brejnev şi Ceauşescu. Pe de altă parte, ideea că disidenţii sunt nebuni este expresia unei radicalizări a paranoiei ideologice. Este un moment de triumf al ideologiei, liniştirea chinuitei conştiinţe totalitare. „La urma urmelor, numai un nebun poate să fie contra noastră.“ O afirmaţie atât de radicală trădează compensarea unei nelinişti cu privire la legitimitatea şi viitorul sistemului, al „orânduirii“.

Am scris nenumărate note, articole despre psihiatria politică, am tratat subiectul în memoriile mele, am încercat să fac teoria fenomenului. În Exerciţiu de sinceritate, am relatat mai pe larg această aventură în care m-am angajat cu trup şi suflet. De aceea nu voi relua amănuntele. Însăşi existenţa persecuţiei psihiatric-politice a fost contestată, în special de breasla medicală. Efectiv, corporaţiile sunt solidare, dincolo de alte considerente. Unul dintre argumentele oponenţilor a fost că „aceşti oameni erau cu adevărat nebuni“. În realitate, chestiunea patologiei este secundară. Da, unii dintre cei internaţi puteau fi consideraţi „bolnavi“ sau „cazuri-limită“. Important este că scopul supravegherii şi al curelor psihiatrice nu era binele pacientului, ci neutralizarea lui ca agent politic. Ceea ce era vizat era revolta împotriva unui tată monstruos, acel Leviatan: statul totalitar. În cazul acestei măsuri, consimţământul psihiatrului nu poate fi decât nul. În cazul unei situaţii extrem oedipiene (supratatăl monstruos), sunt obligat la un refuz extrem.

Cadrul economic, politic al acţiunii psihiatrice mi se pare bine circumscris. În axul ei principal, psihiatrul se consacră unei gestionări chibzuite a complexului lui Oedip. Iar psihiatria totalitară este gestionarea unui Oedip monstruos. Toate celelalte patologii sunt colaterale, nu obiectul principal al psihiatriei, şi pot fi uşor ocolite de aceasta.