a3

Echinox după Echinox

Marta Petreu

Echinox 50. Şi-a fost sărbătoarea Echinox-ului, a vechiului şi adevăratului Echinox, cum obişnuiam eu să mateizez, şi-a celui ce-a urmat, pînă azi: 50 de ani de la primul număr şi o apariţie neîntreruptă de-atunci pînă azi. Nu e puţin lucru.

Întîi de toate, să spun încă şi încă o dată ce loc are Echinox-ul în cultura noastră. Local vorbind, în raport cu Universitatea din Cluj, Echinox-ul  este a doua mare „rodire“ colectivă, după Cercul Literar de la Sibiu, care a fost prima. (Mai trebuie oare să explic? Mă tem că da: Cercul Literar s-a născut la Sibiu, iar nu la Cluj, din simplul şi tragicul motiv că după cedarea Ardealului Universitatea noastră s-a mutat, cu profesori şi studenţi, la Sibiu, astfel încît „cetatea umbrelor“ – cum a numit-o Radu Stanca – a avut şansa de-a deveni „maternitatea“ liric-decadentă în care s-a închegat Cercul.) Iar Echinox-ul a fost a doua rodire colectivă a Universităţii, petrecută în anii, nu tocmai buni, din cînd în cînd chiar foarte răi, ai totalitarismului socialist real după model sovietic. În cultura română privită la scară naţională, Echinox-ul, prin conexiunea ideatic-afectivă cu Cercul Literar, prin acesta cu Lovinescu, iar prin Lovinescu şi generaţiile de maiorescieni cu Maiorescu şi junimismul, este, cum ar veni, a cincea generaţie de maiorescieni; şi a doua post-blagiană.

Acestea fiind spuse, să vedem cum s-a desfăşurat sărbătoarea.

Evenimentele au fost plasate ba ici, ba acolo, în mai multe sedii ale Universităţii noastre – dar şi studenţii care au compus redacţiile succesive ale revistei au fost, mereu, nu numai de la Litere, ci de la cam toate facultăţile, Drept, Istorie şi Filosofie, ba chiar şi de la alte instituţii de învăţămînt superior din oraş, de pildă de la Politehnică şi Arte Plastice. Aniversarea semicentenarului echinoxist a început la Litere, pe strada Horea, cum şi începutul absolut al revistei s-a întîmplat, în toamna anului 1968, acolo. Primul număr al revistei a apărut în 28 decembrie 1968, a spus Eugen Uricaru, primul şef al revistei. Iar revista a fost sprijinită, după acelaşi Eugen Uricaru, de Constantin Daicoviciu, de Ştefan Pascu, de alţii.

În friguţul din sala Eminescu, mult mai ponosită ca la aniversarea de… 10 ani, a vorbit întîi de toate prorectorul ubb, profesorul Ioan Bolovan, care a pus anul 1968 de la Cluj, cu manifestaţii studenţeşti şi studenţi căţăraţi pe statuia lui Matei Corvin, în legătură cu mişcările studenţeşti din Europa de la acea dată. Apoi: Ion Pop, directorul în eternitate al revistei; Eugen Uricaru, autorul moral al „faptei“; fostul echinoxist G.M. Tamás, care azi trăieşte în Ungaria; apoi Zoltán Rostás, echinoxistul nostru sociolog şi bucureştenizat. Iar dintre invitaţii de onoare, Cornel Ungureanu, cu fişe despre Ion Pop, apoi profesorul Alexandru Călinescu, cu amintiri despre mîndrele vremuri ale socialismului multilateral dezvoltat, cînd, punînd ei pe pagina întîi a revistei Dialog – revista studenţească soră-mai-mică a Echinox-ului, ca să spun aşa – reproducerea unui tablou de Hanganu, şi-au pus de fapt sub tălpi fitilul aprins al grenadei care îi va arunca, peste ceva vreme, în aer. A mai vorbit Ion Simuţ, care, sub pretextul elogierii prozei lui Eugen Uricaru, n-a uitat să ne mai spună o dată, de data asta în varianta persuasivă, nu imperativ-categorică pe care o foloseşte în scris, cum că poezia e ceva fără rost şi se cade să îşi înceteze existenţa. Trebuie să admit că de data asta i-a convins pe toţi dramaturgii din sală.

O sesiune de comunicări ştiinţifice, o expozitie, o lectură de poezie, spectacolul cu minunata Şcoală ludică de Ioan Groşan, o lansare de cărţi şi reviste – printre care volumul (de 586 pagini) aniversar Echinox 50, publicat la Şcoala Ardeleană – au completat, de fapt au umplut programul pînă la refuz. Plus o memorabilă cină la Mongolu.

Prezenţi şi absenţi, vii şi nemai, aceştia din urmă evocaţi cu părere de rău. Mie una mi-e dor de Zaciu şi de Papahagi. Şi de Ghiţulescu, pe care l-am cunoscut la aniversarea de 10 ani a Echinox-ului, pe scări – mă-mpiedicasem pe trepte la sala Eminescu, iar el m-a prins din mers, să nu-mi rup gîtul, aşa că pe urmă am avut şi eu putinţa şi năravul de-a umbla în încăperea cu boltă gotică a revistei… Şi de ceilaţi, nu în ultimul rînd pe colegul meu de promoţie, de Ioan Bucşa.

Revista asta înfiinţată de Uricaru şi ceilalţi a dat, în timp, culturilor română, maghiară şi germană o seamă de intelectuali importanţi. În cultura română, serii întregi de echinoxişti împînzesc redacţii din toată ţara. Mulţi sînt profesori la universităţi sau, ca Lovinescu, la licee. Alţii sînt bibliotecari, cercetători, diplomaţi. Am făcut şi noi ceea ce trebuie să facă oamenii cu carte: am recreat zi de zi, prin toate mijloacele pe care le-am avut, spaţiul culturii, adică spaţiul omului. Căci omul este prin definiţie o fiinţă nenaturală şi culturală, sau, ca să reformulez, natura omului este cultura, iar nu natura.

Prin succesiune promoţiilor sale (una, aproape simbolică, constă în faptul că actualul redactor-şef al revistei, Rareş Moldovan, este fiul lui Ioan Moldovan…), Echinox-ul este, de fapt, un perpetuu Echinox după Echinox.

*

Şi: potrivire frumoasă: la numai cîteva zile după aniversarea Echinox -ului, Ioana Uricaru, fiica întemeietorului, şi-a lansat la Cluj filmul de lung metraj Lemonade.

*

Lemonade de Ioana Uricaru. Nu, nu e chiar un thriller, cum s-a spus, ci pur şi simplu un film dur, pe linia adevărului. Puternic şi nemilos. Un film despre România şi români – care şi-au luat lumea în cap şi emigrează unde văd cu ochii – şi despre America şi americani, care îi primesc cum se nimereşte, bine şi rău, foarte rău. La premiera de la Cluj, din 25 octombrie, de la Cinema City din Iulius Mall, la care a participat şi Ioana Uricaru, regizoarea a fost întrebată – ce obsesie! Madame Bovary e întotdeauna Monsieur Flaubert – dacă filmul este autobiografic. Tot ce s-a întîmplat în film i s-a întîmplat cuiva, dar nu tot ce s-a întîmplat i s-a întîmplat unei singure persoane, eu am colat lucrurile, sigur, iar unele situaţii sînt inspirate din experienţa mea, a răspuns regizoarea. Povestea e simplă – o emigrantă româncă, Mara, proaspăt măritată în ţara de emigraţie, sua, e luată în vizor de un ofiţer de la serviciul imigrări, care-i răscoleşte declaraţia pînă găseşte în ea călcîiul lui Ahile. Şi, după ce o intimidează, o şantajează, cerîndu-i favoruri sexuale. Între timp, alte încurcături se îmbulzesc asupra ei, este prinsă că şi-a lăsat fiul minor singur – delict serios în sua –, iar soţul ei, căruia îi spune cum a fost şantajată de ofiţerul de la imigrări, îşi dă arama (adică violenţa fizică şi psihică) pe faţă. Filmul n-are un final bătut în cuie, ci unul deschis – dar balconul pe care-l descoperă fiul Marei, adică deschiderea spre afară, spre lume, sugerează că timpul viitor va fi mai îndurător cu mama şi copilul transplantaţi peste ocean.

Avem deci o poveste aproape liniară şi terifiantă despre emigrare, despre ţara de origine care-i face pe oameni să plece, despre ţara de adăpost care e departe de-a fi chiar a viselor; şi, oare ce ţară e mai rea, aceea în care simţi că nu mai ai niciun viitor (cum simte Mara privitor la România) sau aceea care te primeşte cu şantaj şi abuz? O dilemă din care regizoarea a creat un film de artă de mare impact emoţional.

Reflectînd epoca noastră de masive/ globale mutări de populaţie, filmul este făcut cu actori, foarte bine aleşi, cam de peste tot, români, croaţi, americani etc.: Mălina Manovici, Dylan Scott Smith, Steve Bacic, Milan Hurduc, Ruxandra Maniu. Lung metrajul Ioanei Uricaru nu are nimic în plus, e lucrat cu mare economie de mijloace, cu imagini superbe în oroarea lor. Aşa că putem spune că Ioana Uricaru a făcut un film de mare forţă. Ceea ce înseamnă că avem un nou foarte bun regizor român.

Premiat deja la festivaluri internaţionale, selecţionat la gale de film importante – premiera lui s-a petrecut la Festivalul Internaţional de Film de la Berlin – Lemonade este deja şi se anunţă pe mai departe un succes important, bazat pe valoarea lui intrinsecă.

Lucrul cel mai bun pentru noi e să-l vedem.

Lucrul cel mai bun pentru instituţiile care finanţează filme este să-i finanţeze regizoarei filmul următor, să investească în ea ca într-o stea în devenire cum este.