a24

Ştefan Bolea

Pledoarie pentru post-existenţialism

Într-o lume, care trebuie construită pe ruinele post-modernismului, dominată de tehnologie, media, consumism, în care instabilitatea politică, problema migraţiei, violenţa religioasă şi haosul de pe piaţa muncii sporesc confuzia oricărui observator lucid, mai este oare loc pentru post-existenţialism? Ce relevanţă poate avea o perspectivă inspirată de un curent care a devenit influent după al Doilea Război Mondial şi care a dominat filosofia în anii ’50? Voi încerca să răspund la această interogaţie, explorând posibila actualitate a şase dintre conceptele fundamentale ale existenţialismului.

Conjuncţia dintre angoasă (ori anxietate) şi moarte este una din preocupările originare ale existenţialismului. Kierkegaard iniţiază psihologia existenţialistă în 1844 cu tratatul său vizând Conceptul de anxietate. Distincţia sa temerară dintre angoasă şi frică – prima fiind lipsită de obiect determinat – influenţează proiectul existenţialist în secolul xx: Heidegger, Jaspers, G. Marcel, Sartre, S. de Beauvoir sunt câţiva dintre emulii kierkegaardieni. Angoasa de moarte, care ascunde angoasa de viaţă, este una din problemele actuale ale psihoterapiei existenţiale. Este realmente o temă imposibil de transgresat atât timp cât concepţia asupra existenţei umane rămâne neschimbată. Ar trebui să schimbăm definiţia omului (prin posibile mijloace tehnologice ori digitale) pentru a elimina angoasa. „Există, în fond, numai frică de moarte”, susţinea existenţialistul marginal Emil Cioran.

Concepţia existenţialismului asupra morţii se referă mai ales la dihotomia dintre finitudine şi viaţa „moartă“. La fel ca Ivan Ilici, personajul lui Tolstoi, trebuie să ne „trezim“ din somnambulismul existenţei (din cotidianitate, din bruiajul lui das Man, din seducţia relei credinţe) şi să trăim autentic, liber şi responsabil. De cele mai multe ori, suntem amorţiţi, înaintând în oceanul existenţei cu ajutorul unor mecanisme defensive performante, satisfăcuţi ca nişte zombi de propria noastră platitudine afectivă. Depresia, plictiseala şi negaţia ne taie aripile şi ne protejează de esenţa iraţională a vieţii. Dacă nu poate exista „viaţă înainte de moarte“ ori dacă spectrul finitudinii poate „ucide“„viaţa moartă“ – este o dilemă la care trebuie să răspundem prin resurse proprii, precum Ivan Ilici.

Angoasa nu vizează numai Fiinţa, ci şi Nimicul. Intenţionalitatea sa ontologică ascunde o miză meontologică. Hemingway are foarte clar această revelaţie în povestirea sa existenţială A Clean, Well-Lighted Place (1933), în care înlocuieşte cuvinte cheie din rugăciunea Tatăl nostru cu termeni abisali, vidaţi de sens: „Give us this nada our daily nada and nada us our nada as we nada our nadas and nada us not into nada but deliver us from nada; pues nada. Hail nothing full of nothing, nothing is with thee. “O dilemă insolubilă se referă la disjuncţia dintre „Da“-ul spus vieţii şi „Nu“-ul generalizat, al unei structuri sociale care neagă individul şi problemele sale intime: conflictul dintre o orientare post-existenţială şi mrejele „oaspetelui înfricoşător“– nihilismul.

Mai are sens să vorbim despre autenticitate astăzi, într-o lume dominată de fals? De profunzime într-un univers care se distinge prin cultul superficialităţii? Feuerbach considera încă din 1841 că „aparenţa este esenţa noastră“. Existenţialismul este circumspect în această privinţă: deşi autenticitatea este coroana virtuţilor existenţiale, Heidegger şi Sartre arată, în operele lor principale, că imersarea în inautenticitate este starea noastră obişnuită; „corupţia“, nu inocenţa, este punctul de pornire. Nu ne ajută prea mult parafraza după Tillich, conform căreia autenticitatea poate fi reconstruită doar ca negaţia negaţiei autenticităţii. O căutare emersoniană a autenticităţii privită drept „adevăr personal“ (un adevăr capabil să transgreseze nu numai distorsionările relei credinţe, ci şi pseudo-adevărurile ei) ar putea să fie mai utilă decât această dublă negaţie. Ascultă vocea inimii! (Versiuni posibile: daimon-ul socratic sau acel Ruf des Gewissens heideggerian.) Ca să ascultăm această „voce“, trebuie să ne eliberăm de bolboroseala sadică a supra-eului (Žižek), care ne domină centrul de recompensă din creier.

Rezistă conceptul existenţialist de alegere azi? Pe de o parte, pare că trăim într-o cultură a alegerii influenţată de intuiţia lui Kierkegaard („Nu e atât vorba să alegi între a vrea binele sau răul, ci să alegi că vrei să faci o alegere.“) sau de principiul lui Sartre („Ceea ce este imposibil este să nu aleg. Pot alege întotdeauna, dar trebuie să realizez, de asemenea că, dacă decid să nu aleg, aceasta este tot o alegere“). Pe de altă parte, atât timp cât o mare parte din aceste alegeri conduc la dizgraţie, excluziune sau chiar moarte, consider că sunt mai degrabă non-alegeri. Că, uneori, ne izbim de imposibilitatea alegerii. Această parte a doctrinei existenţiale care mizează pe alegere şi libertate, aş tempera-o prin pesimismul determinist al lui Schopenhauer, care este mult mai lucid, mai resemnat şi mai realist. Nu mi se pare că suntem mai liberi (din punct de vedere spiritual) decât acum o sută de ani; mai ipocriţi, da, dar atât timp cât lungimea lesei noastre depinde de frecvenţa şi dimensiunea salariului, mai puţin liberi. Dictatul economic, dictatul social, dictatul auto-cenzurii, dictatul corectitudinii politice, dictatul normativităţii academice etc.

Conceptul existenţialist în care cred în continuare este cel de individ. În ciuda faptului că suntem formataţi de limbaj, presetaţi de structurile sociale (după cum au avertizat Foucault şi Barthes încă din anii 1960), consider că există o pre-structură (care este în acelaşi timp o anti-structură) psihologică care ne coagulează ca indivizi. Chiar dacă Eul este inexistent (cum consideră budiştii) ori doar „un mănunchi de senzaţii“ (Ernst Mach), „un altul“ (Rimbaud), chiar dacă „ar trebui să spunem se gândeşte aşa cum spunem se fulgeră“ (Lichtenberg), există ceva precum o pală de vânt, presentimentul unui sunet ori precum impresia unei culori necunoscute, care ne leagă pe noi de noi înşine. Or, între subiectivitate şi obiectivitatea sistemică, înclin pentru „minoritatea singulară“ (Orwell), pentru „anomalia sistemică“.

„Calea reflecţiei obiective transformă subiectul în ceva accidental şi, astfel, existenţa în ceva indiferent, care poate dispărea… Aşa cum spune Hamlet, existenţa şi non-existenţa au doar semnificaţie subiectivă“, arată Kierkegaard în Post-scriptum. Tot el, în Jurnal: „Dar este un paralogism că o mie de fiinţe umane valorează mai mult decât una; asta ar transforma oamenii în animale. Miezul chestiunii despre umanitate arată că unitatea este cea mai înaltă; o mie de unităţi valorează mai puţin“. Din nou, în Jurnal, fondatorul existenţialismului observă că „forţa majorităţii este iluzorie, pentru că e formată de o mulţime care nu are nici opinie“ şi că „adevărul este totdeauna în minoritate“, iar „minoritatea este întotdeauna mai puternică decât majoritatea“.

Cred că acesta este fondul post-existenţialismului. Calea care conduce la autenticitate înţeleasă ca adevăr personal presupune totodată modalitatea de evadare din colonia penitenciară a lui das Man (refuzul inscripţionării structurale ori sistemice). Acceptarea totală a individuaţiei (în care pot intra chiar în contradicţie cu mine însumi pentru a ajunge la un acord mai profund, la un alt nivel de identitate), corespunzătoare acceptării unei perspective şi a unei situaţii minoritare, poate fi o soluţie la maladia contemporanităţii. Cum va reacţiona „lumea“ la identitatea Eului cu sine însuşi este o altă problemă: să nu uităm că minorităţile, nu majorităţile, lucrează subteran la devoalarea viitorului. Poate că „maşina de luptă” a subiectivităţii va avea un cuvânt de spus în ciuda tehnologiei, a somnului mediatic, a dictatelor de tot felul. Ceva în genul presentimentului unui sunet sau al impresiei unei culori necunoscute.