a19

Făt Frumos şi Haida-n Câmp

Afost ce-a fost, că dacă n-ar fi fost nu m-aş lega a minţi, că nu-s de când poveştile, ci numai dincoace cu vreo două, dincolo cu vreo nouă.

A fost un fecior de împărat şi pre acela îl chema Petru Făt Frumos. Acesta, încă din pântecele maicii sale a început a plânge. Mumă-sa a început a-i făgădui ciurzi de boi, stave de cai, turme de oi, câmpuri cu holde, numai să tacă, dar ori ce a făcut mumă-sa nu l-a putut mângâia, până când i-o venit în minte de Ileana Cosânzeana, zâna munţilor şi domniţa zânelor, de care a auzit şi ea povestindu-se, dar că cine e aceea şi unde şede nu era nicio vorbă să ştie. Aşa, mai pre urmă, a zis mamă-sa:

– Taci, dragu mamii, că ţi-oi da pe Ileana Cosânzeana, pre zâna munţilor şi domniţa zânelor.

Atunci copilul nu o mai plâns şi, împlinindu-se vremea, l-a născut. Copilul creştea văzând cu ochii, căci era năzdrăvan. Într-o zi a zis către mumă-sa ca să-i facă o turtă frământată cu ţâţă de a ei, că el vrea să se ducă în lume, dar mai nainte a zis cătră mumă-sa că el moare dacă nu-i va da ţâţă pe sub talpa căsii.

– Dragu mamei, cum să poate asta? Cine poate să rădice casa ca să-ţi dau ţâţă pre sub talpa căsii?

Dar Petru Făt Frumos a zis că el o va rădica şi, băgând degetul cel mic pe sub talpă, a rădicatu-o şi a zis cătră mama-sa ca să meargă în casă şi să îşi bage ţâţa pre sub talpa căsei şi el va suge. Băgând mumă-sa ţâţa sub talpa căsei, el a început a lăsa talpa pe ţâţa mamei sale şi a zis să-i dea ce i-a făgăduit, că de nu el va lăsa casa pre ea şi o va omorî. Mumă-sa nu şi-a adus aminte de ce i-a făgăduit, până într-un târziu, când ar fi zis:

– Dragu mamii, eu nu ştiu cine e aceea şi unde şede.

– Oi afla-o eu, pune numai în traistă turta.

Şi s-a dus multă lume împărăţie, ca Dumnezeu să vă ţie, ca cuvântul din poveste, mai încolo multă şi frumoasă este.

S-a dus până ce a ajuns pe un câmp frumos. Acolo a văzut de departe un om culcat. Tot s-a dus până s-a apropiat de el. Ajungând la el, o gândit în sine: oare să îl omor? Iarăş îşi zise: ba io l-oi lăsa să trăiască şi l-oi trezi că poate să-mi prindă bine. Şi, trezindu-l, îl întreabă că cum îl cheamă? El i-a zis :

– Pre mine mă cheamă Haida-n Câmp.

Iar Petru a zis:

– Pre mine mă cheamă Petrea Făt Frumos.

Ei s-o prins fraţi de cruce, că ori ce vor păţi, să nu se lese unul pre altul. Haida-n Câmp întrebă pre Petrea Făt Frumos:

– Frate, unde vrei să mergem?

Petrea Făt Frumos a zis:

– Frate, eu am mare solie! Mă duc până unde voi găsi pre Ileana Cosânzeana, zâna munţilor şi domniţa zânelor.

– Nu te supăra frate că eu zic la tine: „Vină numa cu mine“, dar bagă de samă că ia, colo-n pădurea ceia, este o poiană frumoasă, acolo vin zânele şi joacă. Dar bagă de samă că eu voi începe a zice în trişcă şi ele vor ieşi pre rând din pădure şi s-or înşira la joc. Tu să nu zici nimica, fără te bagă în rând şi pre cea de a treia o ia de mână, o învârte odată preste cap (pe sub mână) şi-i ia năframa din cap şi te du în treabă-ţi. Dar de capu tău să nu te uiţi înapoi ori ce va zice, căci atunci ai păţitu-o.

Petrea Făt Frumos aşa o şi făcut, cum i-a spus frate-so. Începându-se jocul, el s-a băgat în joc şi învârtind pre cea de a treia preste cap, că aceea era Ileana Cosânzeana, zâna munţilor şi domniţa zînelor, i-o luat năframa şi s-o dus. Dar îndată ea a început a-i descânta, zicând:

– Petre, Petre, Făt Frumos uită-te la mine, că vei vedea buze subţirele, faţă frumoasă, ochi negri ca murile, ţâţe boucele (plăcute).

Şi altele i-a înşirat, numai ca să-l poată face să se uite înapoi. El nu s-a putut răbda şi odată ţîpă capul înapoi. Ea se repede la el şi-i apucă năframa din mână, îi dă o palmă şi îl blastămă, zicând:

– Face-te-ai un cerb cu coarne de aur în munţii Vulturului şi să nu fi om până nu vei bea lapte de Pajură şi-o va săgeta frate-to preste tine.

Atunci el deodată se făcu cerb cu coarne de aur în munţii Vulturului. Haida-n Câmp a rămas singur, năcăjit şi supărat, zicând:

– No, săracul de mine, amu ce mă ştiu eu face, unde să îl ştiu eu găsi.

S-o luat şi s-o dus, s-o dus, „câtă lume-mpărăţie, ca Dumnezeu să vă ţie, că cuvântul din poveste, mai încolo mândră şi frumoasă este.“ S-o dus până ce în urmă o ajuns pre un câmp verde şi frumos. Acolo o văzut un tău mare, mare, şi lângă tău un lemn, şi în lemnul acela un cuib cu 5 pui de pajură, care plângea şi se văieta. Haida-n Câmp i-o întrebat ce plâng şi să laolesc (se vaiet, se tânguiesc). Atunci o început a-i povesti puii:

– Cum nu vom plânge, că iacă în tău acesta şede un balaur şi câţi pui a avut mama noastră pre toţi i-a mâncat şi mama nostră numai de aceea s-a dus de acasă ca să nu ne vadă moartea.

–  Da ce semne are când iese balauru din tău?, întreabă Haida-n Câmp.

Puii i-o spus că înainte de ieşi din tău, începe a bulbuci apa. El, fiind ostenit de atâta amar de drum, a zis cătră pui că s-a hodini o ţâră, dar puii să bage de samă. Şi când vor vedea că începe a bulbuci apa să îl trezească că el îi va mântui de acea boală spurcată. El s-a culcat cu capu în poală la un pui. Dar începând apa a bulbuci, puilor le era ruşine să scoale pre Haida-n Câmp şi aşa au început a plânge aşa de tare, încât să scutura cămaşa de pre dânşii, vărsând lacrămi ca boaba. Din norocul lor, a picat o lacrimă ferbinte pre faţa lui Haida-n Câmp, care sări drept în picioare. Spăriindu-se de ceea ce-i aştepta şi întrebă pre puică ce este şi de ce nu l-au trezit mai nainte, zicând :

– Aţi fost să-mi mâncaţi şi capul meu!

Haida-n Câmp apucă paloşul în mână şi când a încetat de a mai bulbuci apa, se arătă un cap de al balaurului, care să ridică până la sus pre lemn. Haida-n Câmp îl tăie numaidecât. Apoi ieşi al doilea, al treilea şi aşa mai departe, până ieşiră 7 capete, |pe|care Haida-n Câmp le tăie pre toate şi o făcut o grămadă de carne cât lemnul acela de înalt. Acuma puii erau îngrijaţi că ce vor face cu Haida-n Câmp, că ştiau că cum va veni mumă-sa îl va înghiţi de bucurie. Aşa, un pui scoase o pană din o aripă şi îl băgă acolo. Dar nu trecu multă vreme şi iată că vine pajura, care văzând grămada cea mare de carne s-a mirat că cine o putut să-i facă atâta bine, ştiind că carnea aceea nu poate să fie decât din balaur. Dar şi mai tare s-a bucurat văzându-şi puii. A întrebat pre pui că cine o fost acela care i-a făcut binele acela mare. Puii au zis :

– Mamă noi ţ-om spune, dar ne temem că-l înghiţi!

– Ba nu l-oi înghiţi, arătaţi-mi-l numai!

Atunci puiul care l-a fost ascuns, l-a scos din locul penei din aripă. Dar Pajura cum l-o văzut, l-o înghiţit. Atunci puii au început a plânge, zicând: că ei o ştiut că aşa va face. Dar Pajura deodată l-o scopit mai frumos şi mai mândru de cum o fost. Apoi l-o întrebat că cu ce să răsplătească aceia facere de bine. El a zis că să se mulgă şi să-i deie lapte, că de acela are lipsă, spuindu-i toată povestea cu frate-so, Petru Făt Frumos. Pajura i-o făcut aceia poftă şi i-o dat lapte şi cu acesta s-o dus până în Poiana Porcului, la fântâna cerbului, unde ştia că vin cerbii la apă. Acolo s-o pus la pândă şi înainte de a veni cerbii la apă, s-o dus şi o turnat laptele de pajură în apă şi când a băut al treilea cerb a săgetat preste dânsul, care, deodată, s-o făcut iarăşi om. Şi acela era Petrea Făt Frumos.

– Ei frate tare am fost învelnicit (blăstămat), zisă Petrea.

– Tare, zău, zise Haida-n Câmp, dar ai avut noroc cu mine, că aşa ai fi rămas pe vecie. N-o ce gândeşti, mai încercăm o dată ori nu?

– Mai“, răspunse Petrea.

– Dar bagă de samă să nu faci ce ai făcut amu, că apoi şti Dzeu ce-a mai fi!

Aşa să luară a doua oară amândoi fraţii de cruce, să duseră iarăşi din munţii Vulturului de la fântâna Cerbului în Poiana cea frumoasă şi unde veneau zânele de jucau. Haida-n Câmp iară începu a zice în trişcă. Zânele vin şi se înşiră la joc. Pe Petrea nu îl ţinea locul şi când vede pe Ileană Cosânzeană, se duce şi o învârteşte preste cap şi iarăşi îi ia năframa. Ileana Cosânzeana iarăşi începe a-i descânta câte şi mai câte numai să-l facă să se uite înapoi, dar Petrea a mers un dărab de loc fără să se uite în urmă. Totuşi nu s-a putut răbda şi, apropiindu-să de el, i-a apucat năframa din mână şi i-o dat o palmă preste obraz, şi l-a blăstămat din nou, zicându-i:

– Face-te-ai o rujă cât o roată de car pre munţii Garaleului şi să nu fii om până ce va săgeta frate-tău preste tine!

Haida-n Câmp iarăşi a rămas singur. Acuma era mai năcăjit, neştiind unde şi încătro să poată da de urma frate-său. Că de oricine întreba, sta în loc şi nu ştia să-i răspundă. De aci s-o luat şi s-o dus câtă lume-mpărăţie, ca Dumnezeu să ne ţie, că cuvântul din poveste, de-aici încă mai mândră este.

S-o dus mai întâi până la Sf-ta Luni şi-a întrebat de dânsa ca să-i spună de munţii Garaleului de cumva ştie spune, dar nici de nume a zis că n-a auzit. De aici s-a luat şi s-a dus la Sf-ta Marţi, dar nici aceia nu i-a putut da samă. Şi aşa, în urmă, a ajuns până la Sf-ta Vineri, care e doamna tuturor albinelor, fiindcă albinele zboară preste toate câmpurile şi toţi munţii. Sf-ta Vineri i-o făgăduit că dacă vor veni toate albinele, le va întreba pre toate şi crede că doară va fi vreuna care să ştie da sama. Aşa, Sf-ta Vineri ş-o luat lista în mână şi a început a striga toate albinele pre nume, dar nici una nu ştia da sama despre acei munţi. Dar o albină nu s-a găsit nicăiri. Sf-ta Vineri şi-o făcut un obicei şi-o aştepta ca să vie să o bată, că cum a îndrăznit a întârzia atâta vreme. În urmă, soseşte şi albina cea cu nouă coşniţe de miere, dar Sf-ta Vineri a luat sbiciul şi a început a o bate. Albina a zis ca să nu o bată, că ea i-a spune că de ce a întârziat, că pre munte a dat de o rujă aşa de mare ca o roată de car, şi de-aceea nu s-o mai putut desface de atâta dulceaţă. Sf-ta Vineri a zis numaidecât :

– Să iei omul acesta şi să îl duci acolo.

Albina nu s-ar fi dus bucuroasă, dar de frică ce nu faci. Fără multă vorbă, l-a luat pe Haida-n Câmp şi-a zburat cu el până la rujă. Când a ajuns Haida-n Câmp acolo, a şi săgetat preste rujă, care îndată s-a făcut om şi acela era Petrea Făt Frumos, fratele lui.

– Ei, frate, tare am fost învestnicit, zise Petrea.

– Tare, zău, răspunse Haida-n Câmp, şi aşa ai fi rămas pre vecie, dacă n-aş fi fostă eu. Dar ce zici, mai încercăm încă o dată?

– Să mai încercăm şi astă dată, zise Petrea.

– Dar bagă de samă că de două ori te-am scăpat, dar a treia oară nu mai apuc.

Petrea făgăduieşte că ori ce va face cu dânsul, mai mult nu se va întoarce îndărăpt şi nu să va uita la ea. Aşa s-a şi întâmplat, că mergând iarăşi în Poiana cea frumoasă, a început Haida-n Câmp a zice din nou în trişcă şi zânele să înşirau din nou la joc. Aunci Petrea să duce şi apucă pe Ileana Cosânzeana de mână şi o învârte preste cap, şi ia năframa şi se duce în treabă-şi. Ileana Cosânzeana iarăşi începe ca mai înainte a-i descânta gândind că doară îl va putea celui ca mai înainte, dar acuma Petrea nu s-a uitat înapoi ori câte i-a făgăduit. În urmă ajung acasă, dar Petrea tot n-a dat năframa şi aşa Ileana a trebuit să şadă cu el mai mult timp, fără de a putea merge undeva de acasă.

Apropiindu-să sărbătorile Paştilor, a rugat pre Petrea să-i deie năframa să poată merge şi ea acasă la biserică, că de când i-o luat năframa n-o putut merge nicăieri. Petrea nu şi-a adus aminte că de atâta amar de vreme ei i-au sta capul să-l lase şi să se ducă, dar ea numai atâta a aşteptat să poată căpăta năframa şi s-o cam mai dus. Acum Petrea trebuia din nou să ieie codrul şi câmpurile pentru ca să o poată găsi, dar unde şi încătrău să o ştie, că ea nu i-a spus nimica. S-a luat şi s-a dus, s-a dus multă lume-mpărăţie, ca Dumnezeu să ne ţie, ca cuvântul din poveste, că mai încolo multă este. S-a dus până-n urmă a ajuns în nişte munţi pustii, unde a auzit din depărtare o larmă mare şi un ţipăt straşnic şi de ce se apropia mai tare de aceea se auzea mai înspăimântător. Dar Petrea tocmai de aceea grăbea într-acolo, simţind că sunt neşte fiare sălbatece şi-i vor pune odată capăt necazurilor.

Apropiindu-să mai tare, găsi trei pui de drac, care se sfădeau pentru scule: un sbiciu, o pereche de papuci şi o ciabică, care era mai frumoasă, şi pentru aceea se sfădeau. Petrea i-a întrebat că de ce se sfădeau.

Ei au zis:

– Iată că numai atâta ne-a rămas de la tatăl nostru şi nu le putem împărţi că una fără alta nu pot fi. Anume: sbiciul, dacă pocneai poţi merge unde gândeşti, zicând: „hip-hop, unde gândesc acolo să fiu“; iară cu papucii poţi trece peste mare fără să te îneci, iar cu ciabica, dacă o ai în cap, poţi mânca cu cineva la masă fără a te vedea.

Îndată ce i-o spus dracii, el a zis că le va împărţi. Anume a trimis într-un munte pe unul, în alt pe celălalt, şi a zis că: care va ieşi mai iute, a aceluia să fie. Iară el, cât ce s-au depărtat dracii, ş-a pus ciabica în cap, papucii în picioare, sbiciul în mână şi a zis:

– Hip, hop, să fiu la a mea iubită!

Şi îndată a fost. El încă a voit să nu ştie ea că cum a venit. De aceea a luat ciabica în cap, s-a pus la cină cu Ileană, a cinat fără de a-l vedea şi s-a dus fără de se arăta cuiva. În ceialaltă zi, pre vremea prânzului, iarăşi a mers la prânz, dar acuma se mira cum de nu se satură ca mai înainte, căci tot în aceea vale a fost făcut de mâncare şi mai înainte. Ileana Cosânzeana avea un copil care acum umbla în picioare. Petrea luă ciabica din cap tocmai când copilul să uita cătră el, copilul îl văzu şi zise:

– Mamă, ia tata!

– Unde ai văzut pre tatăl tău şi tu nu ştii cine ţi-i tată?

Petrea încă iară puse ciabica în cap. Nu peste mult iară îşi ia ciabica şi copilul iarăşi îl zăreşte şi iarăşi zisă :

– Ia pe tata.

Toţi căsanii se mirau că de ce zice copilul aşa şi ce i se năzăreşte la băiat. Însă Petrea nu s-a putut răbda şi şi-a luat de tot ciabica din cap şi s-o arătat la toţi. Ileană
atunci zisă:

– Tu Petre eşti ?

– Eu, zisă el.

Şi o cuprinsă şi o sărută. Ea l-a întrebat că cum de a ajuns acolo. El însă i-a spus toată povestea. Apoi s-a început un libov, ca care n-o mai fost. Şi trăiesc şi astăzi, de nu au murit. M-am suit pe o şa şi v-am spus-o aşa. Şi m-am suit pe un cui, că alta nu-i.

(„Poveste din popor“,
culeasă de studentul în teologie
L. Cueşdean din anul III,
apărută în revista manuscrisă
„Steaua mării“ din Gherla din 1890.)