a6

Constantin Cubleșan

Confesiunile poetice

Pentru Liviu Ioan Stoiciu poezia e o continuă/ nesfârșită confesiune despre sine și despre un altul, de fapt despre un alter ego al său („amintiri false, ale altuia, străin, din el“), traversând împreună teritoriile zbuciumate ale vieții, uneori nostalgic, alteori resemnat dar mereu rebel, răzvrătit, mai ales, împotriva timpului ce trece implacabil, marcându-i vârsta și obligându-l, nefericit, la a se vedea în pragul sfârșitului: „Slăbesc pe zi ce trece, nicio haină nu mai stă pe mine,/ sunt în anul dispariției? Biet/ câine plouat… Sunt permanent atacat și emoțiile/mă strâng de gât, scap/ cu viață în ultima clipă: sufletul// meu, pavat cu pietre de râu, a ajuns o șosea publică,/ încotro să o mai iau?“ (Hai, gata). Nu e însă o poezie agresivă. Mai degrabă cinică, poetul etalân-
du-și fără menajamente umorile, nemulțumirile, disperările, eșecurile (în dragoste?!), cu o franchețe debordantă, căutând mereu a se defini, a-și autodefini stările și atitudinile față de prezentul ce-i repugnă: „Când vorbesc singur, eu/ vorbesc despre naufragiul actualei lumi, din mine“ (Vorbesc prostii).

Coordonata principală ce traversează toate poeziile noului volum, Efecte 2.0 (Bucureşti: Tracus Arte, 2017) – titlu neobișnuit pentru un demers liric, pe care simte nevoia a-l explica astfel, într-o notă cu care își deschide tomul: „Fenomenul Web 2.0: Posibilitatea de a organiza și clasifica informația pentru a deveni cât mai accesibilă. Versiunea 2.0 a aplicației Poezie…“, explicație teoretică, abstractă – este una dramatică, cu mare încărcătură autobiografică, poetul denunțându-și consecvent, oarecum înciudat, trăirile emoționale în cotidian: „Nu-mi văd capul printre copaci, e un zid/ al lor înmuiat, de toate culorile, în care îmi recunosc/ dezamăgirile, supărările, lipsurile de o zi,/ șapte, obligațiile. și tot soiul de putreziciuni. Îmi pierd/ toate proprietățile, lăsat la fund. Nu mai stau cu/ mine. De ce să mă mai ridic deasupra lacului, să încerc/ să mă felicit că mai sunt și azi pe aici?/ Gândurile negre au infestat de sus până jos peisajul și/ eu nu știu ce să fac mai departe. Îmi/ doresc să dispar instantaneu, să nu mai ies la suprafață,/ să rămân pentru totdeauna înăuntru./ Auzi? Înăuntru! Hai, bate toba, suflețel al meu de toamnă/ – nimic nu va mai fi cum a fost,/ îmbrățișează-te singur și găsește-ți alt rost…“ (Semne bune, nu rele). Lamentația e dârză, în felul acesta originală, căci dincolo de evocarea singurătății, ca povară, verbul aruncat provocator spre acel celălalt, nu face decât să evidențieze o mare pasionalitate existențială, un apetit pentru răscolirea nimicurilor, a faptelor mărunte de viață („stărui asupra fleacurilor“) care par a-l sufoca și pe care, în rezonanță metaforică, le descrie pedant, relatând totul cu precizie reportericească, tocmai pentru a-și defini astfel demersul, anturajul și atmosfera universului pedestru în care e nevoit a-și continua existența, de unde și o anume epicizare a discursului dialogat, rememorator, referitor la celălalt, la dublul său, de care este legat, firește, osmotic: „Călătorește ca apucatul, nu-i folosește la nimic, nici/ la mărturisit. «Þin sinceritățile pentru/ mine», spune. Nu mai are nici un interes, nu mai poate/ raționa tot timpul, se menajează: n-are/ chef de discuții. S-a banalizat, cum să nu fie nefericit!/ Are un fel de sprinteneală de neoprit, e/ aerian, ieri a coborât de undeva la barieră, la Halta/ Adjudu Vechi. Nu mai știe exact ce. și cum./ Acum abia pâlpâie,/ se stinge? Pe cât se pricepe  și îl țin  puterile –/ a coborât greșit? Ce caută el în copilărie? Nu s-a plictisit?/ Iar se luptă cu minciuna, prezentată drept/ adevăr? E o bătaie de  joc inutilă,? Deșartă…“ (Abia pâlpâie). Pare cu totul detașat de lume căutând a-și poetiza parabolic singurătatea („Singur, urc muntele –/ nimic metafizic, nu întâlnesc nici/ la dus, nici la întoarcere pe nimeni pe traseu, mi se rupe/ inima, e atâta pace, intru până la glezne în/ stratul de frunze  și mă gândesc la mine ca la ultimul om./ Ar fi extraordinar dacă aș ajunge, din senin, într-un/ alt plan, alt context, altă/ conjunctură, chiar dacă n-aș scăpa nici acolo de griji“ – Pur și simplu), oferindu-și imaginea unui final grotesc pe care îl împărtășește, tot așa, cu dublul său: „Neliniștile ți-au împletit în jurul gâtului/ o nouă funie de spânzurătoare./ Neliniști// și tufe de liliac înflorite pe maldărul de bălegar/ uscat, în ograda casei/ bătrânești – mirosul tufei de liliac te salvează, azi./ Lasă, te spânzuri mâine. Îți/ zici: Boule, stai suit pe scaun, înnebunit de neliniști,/ cu funia în jurul gâtului și nu/ te mai hotărăști, acum
s-a găsit liliacul să înflorească, mâine/ va înflori iubita ta… Recunoști. Te mulțumești să/ te tângui numai“ (Lasă, te spânzuri mâine). E în toată această poezie o bravadă teribilistă cu care se afișează galant, verbul frizând adesea absurdul ironic, lirismul dobândind un soi de tragism parodic, dezvoltat, bunăoară, pe relația intimă cu femeia iubită, care l-a părăsit sau pe care a abandonat-o însuși, iar acum o recheamă, o reinventează din pustiul singurătății sale: „Numai de tine nu pot să mă/ despart, te voi lua cu mine, să-mi ții de urât,/ deși m-ai trădat: m-ai ținut afară, în/ cotețul câinelui, gol, mi-ai frânt inima, mi-ai dat pâine/ uscată, și apă și sare. Am pierdut continuu/ mergând pe mâna ta, acum totul se răzbună: vii să/ îmbătrânești cu mine? Nu vii, bineînțeles,/ rămâi. Te-am așteptat atunci și n-ai venit, ce mama/ dracului?/ Cât să te mai aștept, am plecat de nebun. E/ așa frumos pe aici…“ (Am plecat de nebun).

Lirica lui Liviu Ioan Stoicu izvorăște din neliniștile continui ale unui temperament pătimaș, nesătul de viață, asumată în indiferent ce condiții, mereu obsedat de un prea grabnic sfârșit, pe care îl sfidează, de fapt, transgresându-i momentele cruciale cu un soi de înverșunare interogativă privitoare la o posibilă continuitate existențială atemporală: „Nu mai e interesat de dedesubturi. Atât a reușit/ să pună deoparte – de exemplu, de aici până/ acolo, câțiva metri din câmpul magnetic, în care e de acord/ să fie îngropat (…) sunt atâtea lucruri pe care nu le-a văzut, nu/ le-a auzit, gustat, mirosit, pipăit, simțit,/ atâtea lucruri: a trecut prin viață fără să conștientizeze/ harul… și regretă (…) Că și-a făcut/ destul de cap, a venit vremea să rezoneze și cu undele/ seismice ale pământului de sub picioare. Ce/ poate urma după moarte – se va sincroniza cu absolutul tot,/ dinăuntru și dinafară, nu?“ (O mare însuflețire). Totul se clădește pe o reflexivitate implicată factologiilor diurne, activând stări emoționale fruste în decantări polemice ale introspectărilor sinelui („acestea sunt ruinele mele, câtă frumusețe…“), refuzând stările convenționale („În fiecare zi, același necaz…“) și astfel dezvoltând o poezie explicită a dezamăgirilor(tematica aceasta se regăsește ca o permanență meditativă în toate volumele de până acum), a nemulțumirilor de sine, angajând o atitudine protestatară fals fatalistă: „Caută să-și ghicească norocul. Ceea ce/este mai dureros, e că/ e dezamăgit de lucrurile mari și nu mai știe dacă-și mai e/ singur de folos. Dacă nu visează chiar/ că mai e pe aici. Bolnav, trist. Cum să-și dea în vileag/întreaga splendoare? Așa, neînsemnat/ cum e, ieșit la drumul mare, să-și apere limitele, prin/ repetiția simbolică a unui mesaj negativ“ (Mesaj negativ). Se deduce de aici o atitudine lirică ce-l particularizează distinct în câmpul poeziei optzeciste, căreia îi aparține programatic.