a3

Iulian Boldea

Tandrețe şi cruzime

Radu Pavel Gheo a publicat pînă acum cărți bine receptate de critică (Valea Cerului Senin,1997, Despre science fiction, 2001, Adio, adio, patria mea cu î din i, cu â din a, 2003, Românii e deştepți. Clişee mioritice, 2004, Fairia – o lume îndepărtată, 2004, DEX-ul şi sexul, 2005, Numele mierlei, 2008, Noapte bună, copii!, 2010, Disco Titanic, 2016). Inclus în mai multe antologii de proză şi reviste de cultură din țară şi din străinătate, autor al unei piese de teatru (Hold-UP Akbar sau Toți în America), Radu Pavel Gheo a obținut premii pentru proză şi traducere. Adriana Bittel punea, la un moment dat, în lumină câteva dintre atuurile creației lui Gheo: „Cu lecția lui Bulgakov, a marilor prozatori americani şi a cineaştilor ruşi, cehi şi polonezi din anii ’70–’80 bine asimilată, Radu Pavel Gheo e un romancier de mîna întîi“. Ştiința compoziției epice, darul narațiunii suple şi inventive, expresivitatea cu care este articulat universul ficțional sunt câteva dintre calitățile prozei lui Radu Pavel Gheo, în care detaliul revelator şi tensionat contribuie la configurarea unui tablou veridic al narațiunii, expunând o intercondiționare subtilă între real şi imaginar. Personajele au contururi nete, un limbaj adesea contondent şi impulsuri radicale, precum în această tiradă despre „independența Banatului“: „Banat independent. Croație independentă. Ne-am săturat de ticăloșii care ne conduc, vrem să fim liberi, noi ne descurcăm singuri. Să scăpăm de ei, de ăialalți, să-i omorâm. Că până la urmă la asta se ajunge: să omorâm. Omori un om, omori o sută, nu contează, e pentru… pentru patrie, pentru onoare, pentru ce-o fi! /…/ Vă faceți o gașcă, bateți, omorâți, mergeți la război, vă apărați patria, țara, vă apărați femeile, ce contează? Așa faceți! Vă place. Vă încingeți așa, deodată. Nici nu vă mai dați seama ce se-ntâmplă“. Narațiunile lui Radu Pavel Gheo tematizează, în spirit postmodern, unele probleme acute ale lumii contemporane: responsabilitatea morală, vina tragică, cataclismele istorice colective, violența, răzbunarea, absența comunicării şi a dialogului autentic, relația sincopată dintre identitate şi alteritate, solitudinea ca mărturie a înstrăinării individului de valorile interiorității şi de exigențele comunității istorice etc.

Noapte bună, copii! (2010) e un roman cu desfăşurare lentă, graduală, în care naratorul selectează, prezintă şi proiectează pe ecranul unei ficționalități extravertite scene, gesturi, întâmplări şi episoade diverse, cu personaje ce se regăsesc în ipostaze temporale şi spațiale distincte. Regăsim în această carte o poetică a fragmentarității, a nucleelor şi scenelor care se întretaie, se distanțează şi se întâlnesc apoi cu vervă a reprezentării, din care e dificil să se desprindă un sens unitar sau o idee coerentă („Îi era somn, era agitat şi totuşi nu se simțea în stare să facă nimic. Bucuria pe care o anticipase la plecare, cînd îi arătase vameşului român paşaportul verde, cu viza pentru Statele Unite, bucuria plecării Dincolo nu se rotunjea acum, la sosire, aşa cum îşi închipuise, cu o bucurie şi mai mare. – Acum, cînd îmi aduc aminte, mi se pare că buimăceala aceea nu l-a părăsit aproape un an întreg. A fost un an din care îşi amintea doar fragmente disparate, bucăți de viață intense, trăite cu adevărat, dar extrem de scurte, ca nişte scene de film tăiate la întîmplare de un operator de film neştiut şi între care se întindeau zile şi chiar săptămîni goale, lipsite de consistență, incerte şi învăluite în ceață“). Derutante pentru o percepție realist-veridică sunt salturile în imaginar sau glisările în teritoriul insinuant şi amăgitor al fantasticului, precum în confruntarea binelui şi răului dintr-o scenă cu inflexiuni bulgakoviene („Paul icni şi închise o clipă ochii. Cînd îi deschise, văzu că Dunkelman trîntise pe masă o fotografie rotunjită la colțuri ca o carte de joc şi tresări violent: era poza lui Leo. Bătrînul aruncă şi el o carte care era tot o fotografie, una cu cineva necunoscut, iar Dunkelman bătu cu piciorul în pămînt şi aruncă deasupra poza Cristinei. – Ah! scăpă tînărul, străbătut de fiori reci. Transpirase şi capul i se învîrtea, dar nu-şi mai putea dezlipi privirea de la masa unde de-acum se îngrămădeau, una peste alta, fotografii de cunoscuți şi necunoscuți. Îl văzu pe bunicul lui, pe bunică-sa, apoi pe Ginuțu, puştiul care se sinucisese acum vreo douăzeci de ani în Teicova, pe tanti Cornelia, pe maică-sa, ba chiar şi pe Marius, arătînd exact aşa cum era acum, apoi alți bărbați, alte femei, ca şi cum cei doi voiau să înşire pe masă toată populația planetei. Paul începu să răsufle greu. Transpirația îi curgea şiroaie pe spinare şi avea bufeuri de febră. Poate chiar era bolnav“).

Romanul Disco Titanic (2016), primit la apariție cu elogii meritate, are o arhitectură epică ingenios articulată, prin care figurația alegorică şi percepția acut realistă se întrepătrund, într-o viziune ficțională polimorfă, a verbalității excesive, a tiparelor, convențiilor şi clişeelor abundente. Este desenată aici harta imaginară a unei Istorii convulsive, cu o memorie inerțială, incapabilă să înregistreze toate evenimentele, traumele, revelațiile şi detaliile unui cotidian supus presiunii temporalității distructive. Lumea tranziției, debusolată şi frustrată, e transpusă în dialoguri şi monologuri înregistrate parcă în direct, în scene cu caracter dramatic sau comic, în care personajele, cu avatarurile destinului lor, par marionete lipsite de voință proprie, focalizate multiplu, din diverse unghiuri narative ce îşi păstrează acuitatea percepției. Tandrețea şi cruzimea se întâlnesc în paginile cărții, în structura afectivă a eroilor, conturând o atmosferă epică ce reprezintă un loc de convergență a unor gesturi, întâmplări, coincidențe, inflexiuni epice, sau traume din care e alcătuită expresivitatea polimorfică a romanului, despre care s-a tot vorbit. Descrierile sunt savuroase, cu ruperi şi dislocări ale ritmului şi imaginilor, cu sincope şi prelungiri, distorsiuni ale lexicului şi trasee aluvionare ale imaginarului: „Iugoslavia era o chestie funcțională, bine gîndită… Uniunea Europeană îi căcat pe lîngă ea! Ştiți că și-acum mai îs zeci de mii de oameni care la recensăminte se declară iugoslavi? După douăzeci de ani! Nici nu poți compara cu ce era la noi. Þineți minte cum ne uitam la ei la reclame… la reclame, băi! Spune-i azi cuiva că stăteai ca boul să te uiți la calupurile de reclame de pe TV Beograd și-o să vezi ce-ți zice. Cum salivam noi cînd vedeam blugi Lee Cooper și Coca-Cola și adidași Simod“.

Străin în țară străină (2017) are un subtitlu revelator: Literatura română și granița identitară în proza Hertei Müller și a lui Andrei Codrescu. Cartea are o miză importantă, în sensul că modelul identitar devine predominant în reconfigurarea unor geografii culturale desenate prin grila strategiilor unui comparativism cultivat cu destulă ingeniozitate şi tact critic. Identitarul care se refuză, la Herta Müller, e pus în oglindă cu identitățile alterate sau alternative ale lui Andrei Codrescu. Reiese de aici un dialog comparativist ce priveşte cu suficientă nonşalanță reprezentările şi halourile identitare în opera celor doi scriitori, eseistul percepând cu acuitate conturul tematic, reprezentările şi expresivitatea unui evantai conceptual din care ideea de fluiditate a liminalității nu este deloc absentă, ci, dimpotrivă, este cât se poate de bine pusă în scenă.

Cărțile lui Radu Pavel Gheo surprind, dincolo de istoriile personale, de dramele şi dilemele interiorității, convulsiile Istoriei şi ale Post-Istoriei, dincolo de care freamătul umanului devine redundant sau inexpresiv, însă, pe de altă parte, aceste cărți redau fluxul cotidianului în cele mai dinamice, mai halucinante şi mai fruste reprezentări ale sale.