a21

Ileana Urcan

Prinţul de deasupra norilor

Genji monogatari de Murasaki Shikibu, în traducerea Angelei Hondru, apărută în 2017 la editura Polirom, reprezintă primul roman din literatura japoneză şi din literatura universală. Cunoscând atmosfera, măreţia dar şi intrigile de la Curtea Imperială, mai întâi din spusele altora, apoi prin observarea directă în calitate de doamnă de onoare, Murasaki Shikibu înfăţişează, în calitatea sa de martor, narator şi de personaj între celelalte personaje, o frescă a perioadei Heian (794-1185, care „şi-a primit denumirea de la capitala de atunci, Heian-Kyo, Kyoto“). Având o naraţiune lentă, elegantă, apropiată de basm (prin personajele princiare şi regale implicate, prin toposul acţiunii), Genji monogatari are, pe lângă valoarea literară incontestabilă, o importanţă istorică şi documentară, etnografică şi culturală pentru perioada menţionată.

Încheiată, probabil, în anul 1016, Povestea lui Genji este o scriere feminină, graţioasă, în care descrierea de atmosferă de la Palatul Imperial Seiryōden poartă amprenta unei originalităţi surprinzătoare. Sunt fascinante înfăţişările interioarelor mascate de paravane şi de draperii de mătase, care ascundeau privirilor un univers oarecum poetic, dar şi dens de intrigi greu de imaginat, descrierea grădinilor cu arbori înfloriţi primăvara, atinşi de o frumuseţe pasageră toamna, de o despuiere zen iarna, a parfumurilor, a ţesăturilor şi a modei aristocratice opulente, a versurilor waka întâlnite la tot pasul, a dansurilor, dar mai ales a iubirilor.

Genji monogatari cuprinde, în traducere, 54 de capitole, fiecare având un titlu în limba japoneză şi corespondentul în română,  denumind o plantă, un arbore, o insectă din natură, care, de regulă, face referire la numele unui personaj, la o situaţie sau la un eveniment anume: Mlădiţa de mei-păsăresc, şofrănelul, Copacul sacru Sakaki, Akashi, Tunica cicadei, Greierii, Banchetul florilor de cireş etc., şi 43 de poeme waka, în traducerea poetei Akiko Yosano, drept motto. Angela Hondru a tradus din roman 41 de capitole, încluzând întreaga „biografie romanţată“ a lui Genji, până la moartea lui, la vârsta de cincizeci şi doi de ani, dintr-o prea adâncă suferinţă pentru soţia sa, Murasaki, capitolul 42 având doar titlul şi motto-ul din poeta Akiko, ca şi cum autoarei Murasaki i-ar fi fost nespus de greu să scrie despre moartea eroului său. Traducerea cărţii se termină cu un Sinopsis (capitolele 42-54), acţiunea continuându-se în sudul capitalei, în satul Uji, şi avându-i drept personaje de referinţă pe succesorii lui Genji. În cele aproape 900 de pagini, traducătoarea include şi 43 de ilustraţii inestimabile, altminteri inaccesibile publicului, copii ale unor picturi în formă de evantaie rotunde care datează din partea a doua a secolului al xvii-lea şi aparţin şcolii de pictură Tosa.

Acţiunea romanului se întinde „pe durata a 75 de ani şi implică trei generaţii şi patru domnii“, afirmă traducătoarea. Perioada Heian, în care este plasat destinul personajului principal, este caracterizată printr-o maximă dezvoltare culturală a Japoniei şi conţine în ea, paradoxal, germenii unei decadenţe vizibile la tot pasul: luxuria orbitoare de la Curtea Imperială, trăirea existenţei la modul estetic, rafinamentul excesiv al veşmintelor feminine şi masculine, coexistenţa risipei cu strălucirea, a fastului cu ruina, nobleţea aflată în indigenţă crepusculară, mulţimea darurilor exorbitante, care lasă pe cei din jur fără grai la vederea frumuseţii strălucitoare, excesul de parfumuri cu care se îmbibau veşmintele tuturor, scrisorile, comunicarea denaturată până la manierism estetic (epistole scrise pe hârtie scumpă, îmbibată cu parfum, având o anumită culoare sau nuanţă aleasă în funcţie de starea de spirit, educaţie, personalitate, însoţită de o ramură de arbore înflorită etc.).

Corespunzând canoanelor formale ale perfecţiunii masculine din epocă, Genji pare să fie Unicul, Desăvârşitul, modelul exemplar în toate, tânărul,  apoi bărbatul care „a fost odată, ca niciodată…“  El răspunde canoanelor prin obârşia aristocratică, trăirea la modul estetic a existenţei, prin strălucirea solară a chipului şi a trupului, prin educaţia aleasă, de sorginte conservatoare (încă influenţată de cultura chineză) dar şi prin faptul că este în pas cu orientările culturale noi ale vremii, cunoscător al cântecelor kagūra şi al dansurilor moderne pe atunci, al noii caligrafii Kana, destinată femeilor, prin harul de excelent versificator de waka, prin priceperea de a crea esenţe de parfumuri rafinate după reţete străvechi, prin talentul de dansator de o graţie uluitoare, de organizator fără cusur al sărbătorilor şi al ceremoniilor de la Curte, prin statutul lui de om rafinat în gesturi, măsurat în vorbe, ucenic şi maestru în aceeaşi măsură şi încă prin multe altele.

Romanul debutează printr-o formulă interogativ-retorică: „La Curtea Împăratului Japoniei – pe vremea cui să fi fost oare…“ – care plasează, aparent, acţiunea într-un illo tempore nedefinit. Dar indicii textuali o aduc în contemporaneitatea scriitoarei. Naraţiunea bogată, creată în maniera „povestirilor cu sertare“ (apropiindu-se când de farmecul scriiturii celor O mie una de nopţi, când de Decameronul lui Boccaccio) creşte arborescent, asemeni unui pin japonez, graţios şi feminin, rafinat dar sigur, fără lucruri de prisos, în tiparul frazării dorite de autoare, dar şi al credibilităţii personajelor şi al întâmplărilor în care acestea sunt puse.

Genji este un personaj exemplar, un „focal character“, fiu de împărat cu Concubina Kiritsubo, preaîndrăgită – tată de prinţ moştenitor şi apoi de rege titular, el însuşi ajungând regent: „încă din faşă se arătase înzestrat cu o frumuseţe nepământeană, dar acum (după câteva luni), strălucea şi mai tare“.  La şapte ani, cu prilejul iniţierii în clasicii chinezi, l-a uimit pe împărat cu „răspunsurile sclipitoare. Pe deasupra, se dovedea înzestrat şi la muzică. Era un adevărat geniu“. Afecţiunea tandră, aproape maternă a scriitoarei, care îl însoţeşte în paginile cărţii, justificată de faptul că Genji a rămas orfan de mamă imediat după naştere, ne aminteşte de o alta, asemănătoare,  dar de mult mai târziu şi de factură paternalistă, cea a lui Hesse, din Narcis şi Goldmund. Din când în când, Doamna Murasaki, martor, narator şi personaj al cărţii, pare să ne fie alături, să ni se adreseze, să lămurească o atitudine, să comenteze cu eleganţă o situaţie. Intervenţia scriitoarei este marcată grafic, în texul propriu-zis, cu alte caractere, mai mici, mai estompate: „La început nu aveam de gând să scriu poveşti nefericite… încercând să respect dorinţa lui Genji de a le tăinui. Însă unii şi alţii m-au învinuit că am născocit până şi portrete de iubite aproape desăvârşite, numai pentru că eroul este de viţă împărătească. Ei bine, nădăjduiesc că mi-am reparat greşeala. Cer îngăduinţă pentru Genji Strălucitorul“.      

Pentru Fujitsubo, fata mai mare cu patru ani, care devine noua lui mamă şi soţie a împăratului, aflând că aceasta seamănă leit cu mama lui, Genji dezvoltă „curiozitate şi dorinţa de a-i fi în preajmă’’. Curând, „în inima lui nu mai era loc decât pentru Fujitsubo. Cu ea ar fi vrut să se însoare.“ După ce Genji împlineşte doisprezece ani, deşi împăratul îl iubeşte la fel de mult ca până atunci, nu-l mai duce cu sine în odaia soţiei, poate dintr-un sentiment obscur sau, pur şi simplu, pentru a nu alimenta bârfele de la Curte. Este, însă, prea târziu, fiindcă în sufletul lui Genji s-a născut deja o iubire adâncă, tulburătoare şi durabilă, care nu-l va mai părăsi niciodată. În femeile pe care le va îndrăgi de-a lungul vieţii, va căuta însuşiri asemănătoare mamei şi primei sale iubiri. Fujitsubo devine astfel femeia interzisă, care îi aparţine împăratului. Complexul oedipian funcţionează, însă, fără greş: din iubirea tăinuită a celor doi tineri de o frumuseţe desăvârşită, se naşte un fiu, care seamănă leit tatălui, adică lui Genji, iar împăratul nu-şi încape în piele de bucurie pentru că îl socoteşte al său. Genji este obligat, astfel, să nu-i mai facă vizite lui Fujitsubo decât pe furiş, în cea mai mare taină, pentru a nu stârni mânia cruntă a tatălui-împărat. Frustrat în iubire, dar şi îngrozit că trăsăturile copilului îl vor da de gol, lui Genji nu-i rămâne decât să-şi poarte rănile cu demnitate. Încurajat de admiraţia fără reţineri  a celor din jur, mult îndrăgit de femeile de la Curte, căsătorit de împărat cu Aoi, fiică de fost împărat, Genji devine un seducător, un risipitor care se dăruieşte cu generozitate preafrumoaselor aristocrate.

Concepţia despre iubire şi căsătorie este dezbătută în capitolul 2, intitulat Grozama (Hahakigi), în care Genji, în anotimpul ploios de vară, retras într-o odaie din Palat, la lumina opaiţului, răsfoind o carte, dă impresia că vrea să se iniţieze în arcanele amorului, ascultându-i pe amicii săi, Tō-no-Chūjō, Sama-no- Kami şi Tō-Shikibu-no-Jō cum „trăncănesc“ despre acest subiect. Femeile de rang înalt „sunt cocoloşite“ peste măsură, sunt trufaşe, nu li se văd cusururile, ci acestea se dezvăluie foarte curând în căsătorie, dar o femeie de rang înalt nu poate fi ignorată, putând ajunge să ocupe o poziţie înaltă la Palat. Femeile de rang mijlociu îşi arată firea mai fără reţinere şi sunt uşor de deosebit între ele, iar femeile cu rang mărunt sunt neinteresante pentru cei din aristocraţie. O femeie fără cusur e greu de găsit, ea trebuie „să aibă grijă de gospodărie şi de bărbat, să fie serioasă, să umble toată ziua cu părul strâns după urechi; nu e nevoie să fie prea ageră la minte şi nici să o preocupe literatura, ori mai ştiu eu ce, ci să-şi înţeleagă soţul“. Genji ascultă o vreme, apoi îl fură somnul. Cu fină ironie şi umor, scriitoarea comentează: „aventurosul şi iubăreţul Katano, eroul unei vechi povestiri populare, i-ar fi batjocorit fără îndoială seriozitatea“. Secvenţa aminteşte de Satyricon-ul lui Petronius, dar fără limbajul licenţios al personajelor de extracţie inferioară de acolo.

Genji ştie să desluşească farmecul, graţia, educaţia, personalitatea unei femei,  după felul în care îi foşnesc mătăsurile veşmintelor, după miresmele discrete, dar definitorii ale parfumurilor care răzbat prin paravanele care îi separă, după iuţeala şi talentul cu care acestea aştern pe hârtia fină de o anumită culoare delicatele instantanee ale realităţii poetice în waka, după crenguţele sau firele de flori care însoţesc aceste scurte epistole – şi înţelege că o căsătorie cu o femeie lipsită de aceste talente e sortită eşecului. Însuşi Genji uluieşte prin eleganţa veşmintelor, a ţesăturilor scumpe din diferite materiale, a mantiilor care au străluciri princiare, a alaiului trăsurilor care iau ochii. Fiecare femeie avea ceva numai al ei de oferit. Pe lângă frumuseţe şi educaţie aleasă, obârşia era esenţială în alegerea şi aprecierea unei aristocrate, care trebuia să ofere soţului sprijin politic, accesul la un rang superior, iar existenţa poligamiei încuraja din plin această posibilitate.

Genji nu e un seducător oarecare, ci este întruchiparea unui ideal de iubire cavalerească din  epoca Heian, dar şi proiecţia unui vis de iubire al scriitoarei, personajul fiind un alter ego al său. Genji reflectă nostalgia omului după un mit străvechi, Androginul. Genji este un tânăr aflat la vârsta augustă, care copleşeşte cititorul de atunci, dar şi pe cel de astăzi, deopotrivă, prin trăsături masculine rare, dar îmblânzite de calităţi care par mai degrabă feminine: frumuseţea ieşită din comun, dezinvoltura şi farmecul cu care dansează şi cântă, dexteritatea şi priceperea la caligrafie, la alegerea culorii celei mai elegante pentru hârtia pe care se scriau poeme waka, a ramurilor de prun sau de cireş înflorite sau nu, care le însoţeau spre destinatar, regalitatea ţinutelor sale vestimentare etc.

Blândeţea, naturaleţea firii pe care se altoiau cultura rafinată, o anume sofisticare proprie categoriei princiare din care făcea parte, sunt în deplină consonanţă cu conceptul japonez de furgu, împrumutat din chinezescul fengliu. Iubirea e jocul lui superior, un mijloc de cunoaştere a frumuseţii şi a tainei feminine. Genji nu e un seducător ca Don Juan, care „iubeşte şi lasă“, abandonând victima după ce „a golit-o“ de mister, aventurându-se spre un alt liman erotic.  Femeile pe care le apreciază câtuşi de puţin îi devin soţii, le tratează cu respectul potrivit rangului şi firii fiecăreia, le pune la dispoziţie odăile din aripile imensului său palat de la Nijo-no-in, le creează superbe grădini cu arbori şi flori, le dăruieşte cele mai frumoase şi mai alese doamne de onoare, cadouri, veşminte, caleşti şi cai cum se puteau vedea doar la Palatul Imperial, Seiryōden.

În felul său, Genji este un alt Ulysse, fascinat şi tentat de noi aventuri, dar care se întoarce mereu la Ithaca, unde îl aşteaptă cuminte, fidelă, iubitoare şi tandră, Penelopa. Pentru Genji, Nijō-no-in este „acasă“, Ithaca, iar Murasaki este soţia iubită, chiar dacă nu şi cea oficială.

La optsprezece ani, suferind de friguri, Genji este nevoit să urce muntele, în ţinutul Harima, în căutarea unui călugăr-vraci vestit, care să-l tămăduiască. Întâmplarea- limită din acel moment al existenţei sale îi scoate în cale o poveste tainică şi, ca întotdeauna în asemenea situaţii, fiind un visător, curiozitatea sa naturală îl conduce să afle adevărul.

Fost guvernator de Harima care a adunat imense bogăţii, înaltul preot şi-a construit o casă minunată pe malul mării, la Akashi, de unde marea se vede „cel mai frumos“. Pentru că nu a mai primit o funcţie imperială într-un loc aproape de capitală, a preferat să rămână în acele locuri sălbatice şi s-a călugărit. În grija sa a rămas o nepoată a surorii sale, fiica fiicei fostului împărat Dainagon cu Hyōbukyō, fratele mai mare al lui Fujitsubo. Urcând spre seară muntele însoţit de alaiul său princiar, pe când pâcla de primăvară învăluise totul, Genji a zărit într-o odăiţă din partea de apus a templului o călugăriţă care se ruga. Apoi a apărut fugind „o fetiţă de vreo zece ani, îmbrăcată într-un veşmânt galben ca lămâia, tras peste hainele albe de corp. Promitea să devină o mare frumuseţe. Părul i se revărsa pe umeri aidoma unui evantai deschis“. În mână ţinea un coşuleţ în care avusese o vrăbiuţă, căreia cineva i-a dat drumul. Tabloul în care apare prima oară Murasaki este de o simplitate gingaşă, demnă de rulourile pictate ale marilor artişti  japonezi. Întâlnirea copilei aflată simbolic în grija unei călugăriţe la templul lui Buda Amida de pe muntele sacru şi cea mai minunată privelişte a mării, poartă în ea premisele unei promisiuni divine definitive. Aflat într-un moment de eclipsă a existenţei sale, Genji este fascinat irezistibil de micuţa ingenuă şi nu mai are linişte până o fură, după ce, în prealabil, a pus oameni de pază pentru copilă şi pentru femeile care o îngrijesc, gestul fiind unul ambiguu: „Se poartă ca şi cum te-ar lua de nevastă“, spune Shōnagon, doica fetei.

Genji devine, astfel, un personaj mult mai complex, care se dedublează în ipostaze complementare: tată şi iubit, iar Murasaki, neavând de ales, devine fiică şi iubită soţie, ambiguitate surprinsă cu mare fineţe psihologică de scriitoare. Autoarea ştie să dezvăluie într-un mod copleşitor drăgălăşenia, candoarea, naivitatea şi iubirea plină de îndoială ale micuţei prinţese pentru frumosul tânăr de şaptesprezece ani, care, prin forţa împrejurărilor, este nevoit să-şi mascheze sentimentele şi intenţiile erotice. Iubirea pentru „mlădiţa de mei-păsăresc“ este şocantă şi neverosimilă, cel puţin o vreme, chiar şi pentru scriitoare: „– Eşti deja mare. Nu se face să te mai joci cu păpuşi după ce împlineşti zece ani. Râde lumea de tine. De-acum ai soţ… Trebuie să te îngrijeşti de el, ca o soţie adevărată. Apoi, ar fi cazul să te piepteni singură“.

Genji se transformă într-un magister ludi amoris, practicând o adevărată pedagogie a iubirii, căci ştie cum să-i înfrumuseţeze şi să-i rafineze universul frumoasei Murasaki. Îi aduce jucării, îşi pune oamenii să-i construiască căsuţe pentru ele, îi aduce desene şi îi desenează şi caligrafiază texte scurte, pe care ea să le folosească drept model, toate executate în tuşe elegante, o învaţă să cânte la koto, fiindcă Murasaki „nu stăpâneşte nici măcar naniwazu“ – poem ale cărui cuvinte constituie primul exerciţiu de scriere. Începe, aşadar, un îndelung efort de a o creşte şi transforma în conformitate cu aşteptările sale, într-o soţie „blândă şi supusă“, discretă şi cultivată, cu gust estetic desăvârşit. Pe măsură ce metamorfoza se împlineşte, Genji o iubeşte tot mai mult şi „cu atât îi era mai greu să-i rămână în preajmă fără să se culce cu ea, în ciuda mustrărilor de conştiinţă care  îl apăsau“. În seara împlinirii erotice, prietenul de crailâc al lui Genji, Koremitsu, i-a adus, respectând tradiţia căsătoriei, inoko moki, turtiţe de orez care au fost puse la căpătâiul patului. Reacţia fetiţei este pe potriva momentului: în zori îşi ascunde faţa, nu se ridică din pat, e transpirată toată, refuză să vorbească cu cei din jur, care înţeleg dintr-o privire ce s-a întâmplat.

Genji este artistul îndrăgostit nebuneşte de propria creaţie, dragostea lor stând sub semnul mitului lui Pygmalion şi al Galateei. Murasaki este umbra sa, dublul său feminin, iubirea lor dăinuieşte până la sfârşitul vieţii celor doi, fără ca Genji să renunţe, însă, la amoruri nu de puţine ori finalizate prin căsătorie, cum se obişnuia în epocă. Murasaki nu dezvăluie, însă, aproape nimic din drama ei sufletească, şi în această discreţie desăvârşită stă puterea ei până la moarte.

O poveste aparte, generată mai degrabă dintr-un sentiment de milă şi generozitate, se naşte pentru Suetsumuhana, pe când Genji „tânjea după o legătură tihnită, care să îi mângâie sufletul“, Murasaki fiind încă o fetiţă. Scriitoarea mizează de data aceasta pe insolitarea aproape şocantă a personajului feminin, într-un imbroglio cu tuşe îngroşate, frizând comicul grotesc. Prinţesă scăpătată, trăind cu demnitate la limita sărăciei într-o casă aflată în ruină, înconjurată de un gard dărăpănat care abia se mai zărea din zăpadă, tânăra pe care nu avea cum să o ştie decât din auzite (femeile erau ascunse vederii în interiorul caselor, după draperii şi paravane) îi biciuieşte toate simţurile prin puţinătatea darurilor cu care a înzestrat-o natura: e „slută“,  are „spinarea deşirată“, încât lui Genji „nu îi venea să-şi creadă ochilor“, nasul „un adevărat dezastru – amintea de creaturile încălecate de Bodhisattva Fugen: mare, lung, încovrigat, roşu în vârf“. Slabă de „ţi se rupea sufletul de mila ei, iar umerii osoşi i se iţeau prin veşminte“. Gesturile mecanice, rigide şi caraghioase dau impresia unui personaj din teatrul japonez tradiţional. Văzând cât este de nenorocită  în urâţenia ei, lui Genji i se face milă, îi trimite cadouri şi veşminte frumoase, apoi, apreciindu-i puţinele dar valoroasele calităţi precum discreţia, fidelitatea şi educaţia, o ia de soţie.

În mentalitatea japoneză, perfecţiunea totală este o eroare, fiindcă nu mai lasă loc de creştere calitativă, iar punctului maxim de evoluţie îi urmează, prin natura lucrurilor, descreşterea, aşa cum se întâmplă şi cu fazele lunii. Genji are parte şi el de momentele sale de eclipsă, intervale după care lucrurile se reordonează într-un echilibru nou, superior calitativ celui precedent,  zeii şintoişti şi budişti intervin, iar  conexiunile astrale îl sprijină să afle Calea.

După moartea tatălui lui Genji, ajung să conducă rudele împăratului pe linie maternă, care nu îl vedeau cu ochi buni, astfel că el se gândeşte tot mai mult să se autoexileze la Suma, unde „au mai fost exilaţi pe vremuri oameni vestiţi“. Îşi ia cu sine lada cu cărţi, o  alta cu  antologii de poezie apărute de-a lungul timpului din porunca împăraţilor, şi un kin la care să cânte, să-şi alunge pustiul singurătăţii. Anotimpurile trec greu peste sătucul de pescari în care eroul  hamletizează pe tema ireversibilităţii timpului, a vremelniciei lucrurilor, a singurătăţii fără nădejde. Vremelnicia vieţii şi a lucrurilor, clipa de graţie şi de înflorire, tocmai de aceea au dimensiuni de o sfâşietoare frumuseţe, pentru că sunt imanente. Un călugăr bătrân, cu rangul de fost ministru, creşte în acele locuri sălbatice o floare rară, foarte cultivată, Akashi, fată pricepută până la desăvârşire să cânte la biwa. Învăţată de tatăl ei să se căsătorească cu cineva de rang înalt sau să se arunce în mare, Akashi, fire foarte raţională, ştiind că e o fată de la ţară, se lasă cu greu convinsă să se căsătorească cu Genji şi să se mute în capitală.

O furtună apocaliptică, iscată  din senin, creează premisele schimbării în bine a lucrurilor. Fantoma împăratului mort se arată celor doi fii ai săi, îl sfătuieşte pe Genji să părăsească locurile periclitate de mânia zeilor, iar celui care era împărat îi apare în vis şi i se dau semne că trebuie să-l ierte şi să-l cheme pe fratele său, Genji, înapoi şi să-i ofere locul cuvenit.

Genji nu a avut mereu parte doar de iubiri împlinite. Utsusemi, Tamakazura, Asagao sunt doar câteva dintre personajele feminine care nu i-au răspuns cu mărinimie la chemările iubirii trubadureşti, nevrând să intre în „moara bârfelor“ de la Curte, nici să facă parte din florilegiul amoros trecător al cavalerului mereu îndrăgostit. Cu trecerea netulburată a timpului, frumuseţea şi calităţile strălucitoare ale personajului nu scad, ele sunt aidoma razelor soarelui. Aflat în constelaţia lui, Yūgiri, fiul său, se împărtăşeşte de la tată cu toate darurile, părând să reia şi să ducă mai departe traiectoria strălucită a acestuia, mai temperat şi mai reflexiv, însă  modelat mai adânc de influenţele cărturăreşti.

Într-o galerie uriaşă de artă japoneză, în care se perindă peste patru sute de personaje, fiecare având propria sa unicitate, unele aflându-se în fundal, altele în planul secund, altele  strecurându-se cu o abilitate gingaşă, plină de rafinament şi frumuseţe, cu foşniri molatice de mătase răspândind efluvii de parfumuri din cutele graţioase ale veşmintelor, în prim-plan, înconjurând-o pe Doamna Murasaki Shikibu cu dragoste şi cu gratitudine pentru existenţa memorabilă pe care le-a destinat-o, Genji Monogatari rămâne pentru totdeauna un loc de întâlnire privilegiat al Lectorilor din întreaga lume.