a18

Cristian Vasile

Relectura istoriei din ultimii 100 de ani

Centenarul României Mari a prilejuit apariţia mai multor cărţi evocatoare descriind momente ale Primului Război Mondial şi ale Unirii de la 1918. În acest context, Ioan Stanomir şi-a propus în cel mai recent volum al său – La centenar. Recitind secolul României Mari (Bucureşti: Humanitas, 2018, 206 p.) – să schiţeze într-un mod inedit, nonconformist, istoria intervalului 1918-2018, îndeosebi prin revizitarea unor surse istorice fundamentale şi prin apelul la o variată literatură secundară. Nu lipseşte nici beletristica, folosită cu subtilitate şi în doze potrivite ca izvor istoric şi document de epocă. De altfel, cele mai multe dintre capitole şi subcapitole reiau, de fapt, titluri consacrate ale unor cărţi şi fragmente din literatura română şi universală (Pe frontul de vest nimic nou; Trăiască România Mare!; Întoarcerea din rai; Marele fluviu îşi adună apele ş.a.).

Autorul încearcă să îşi întemeieze demersul pe luciditatea patriotică de tip junimist şi pe spiritul liberalismului conservator propunând „un examen al şanselor ratate şi al căutărilor veacului României Mari“ (p. 6). Deşi Ioan Stanomir nu pretinde că ar fi scris o „istorie intelectuală sau politică“, totuşi volumul îndeplineşte condiţiile pentru a fi considerat şi una, şi alta. Numai că, într-adevăr, este un altfel de istorie politică decât cea cu care cititorul român a fost obişnuit. Este o istorie care se revendică de la Sir Isaiah Berlin, Raymond Aron şi Edmund Burke (cel din urmă a fost tradus şi sub comunism, ocolindu-se însă textele sale relevante şi problematice de reflecţie politică).

Simbolic, cartea se deschide, de fapt, cu discursul ţinut de Iuliu Maniu în plenul Adunării Naţionale de la Alba Iulia prin care se motivează proiectul de rezoluţie în favoarea Unirii cu România, act citit de Vasile Goldiş. În esenţă, Iuliu Maniu susţinea că românii ardeleni nu vor să devină „din oprimaţi oprimatori“, pledând apoi pentru „libertatea tuturor neamurilor şi a tuturor cetăţenilor“ (p. 9). În fine, Maniu rostea o frază-cheie, valabilă din păcate şi astăzi: „Nu se poate spera ca cetăţeni fără drepturi şi ţinuţi în întunerec sufletesc şi în mizerie socială să devină stâlpii siguri ai unui stat modern“ (pp. 9-10). Textul rezoluţiei de la Alba Iulia este o sursă cheie pentru a înţelege demersul acestui volum. După 1989, câţiva istorici s-au aplecat asupra documentului conceput de elita politică transilvană, constatând – spre indignarea confraţilor naţionalişti – că de fapt România unificată nu a luat în considerare importanta declaraţie politică de la 1 decembrie 1918 (cel puţin în ceea ce priveşte votul universal şi prevederile generoase privitoare la minorităţile naţionale; cele din urmă nu au primit dreptul de a se judeca şi administra în limba proprie, aşa cum preconiza Rezoluţia).

Ioan Stanomir a mers şi mai departe, prin analizarea în profunzime a acestui document politic şi a observat că, în realitate, mai multe puncte ale sale au rămas doar promisiuni. Autorul nu s-a limitat să constate că minorităţile nu au primit drepturile stipulate în textul Rezoluţiei, ci a demonstrat că inclusiv majoritatea românească (din Vechiul Regat şi din provinciile alipite) a fost (sau măcar s-a considerat la un moment dat) victimă a unei omogenizări, mai ales a centralizării administrative, un proces care avea să depăşească până şi modelul francez avut în vedere. Transilvania şi Banatul l-au dat pe episcopul ortodox Miron Cristea ca mitropolit primat şi apoi Patriarh (al unificatei Biserici Ortodoxe Române), dar nu au putut să impună noii Românii reîntregite spiritul şi litera rezoluţiei de la Alba Iulia.

În carte, interbelicul nu este nici idealizat, nici demonizat, ci analizat şi cântărit cu măsură, cu o măsură istoriografică potrivită, în acord cu scrierile specializate ale unor Hans Christian Manner şi Armin Heinen, de exemplu. Cele două decenii care au urmat Marelui Război – privite îndeosebi din perspectiva promisiunii generoase reprezentate de prevederile Declaraţiei de la Alba Iulia – nu onorează aşteptările. Între altele, Ioan Stanomir scoate la iveală dezbaterile aprinse pe marginea noii Constituţii (cea din 1923), un bun prilej pentru a evalua regimul politic care fundamental poartă amprenta lui Ionel Brătianu. Concluzia este că Partidul Naţional Liberal şi brătienismul s-au îndepărtat de politicile şi practicile liberalismului clasic şi că, într-un fel, au instituit un regim pe care astăzi l-am putea numi iliberal. Standardele aplicate pentru a contura această evaluare aparent drastică nu sunt cele caracteristice unei democraţii liberale din zilele noastre, referentul fiind chiar idealurile exprimate la 1918, în special de către transilvăneni şi bucovineni. Deşi Ioan Stanomir se păstrează, în general, într-un registru analitic, în carte el nu îşi ascunde empatia pentru ideile politice şi conduita morală a lui Iuliu Maniu, liderul Partidului Naţional din Transilvania şi mai apoi al PNŢ, unul dintre cei care au contribuit la formulele de tip wilsonian care se regăseau în Rezoluţia de la 1 decembrie 1918.

Carlismul de după 1930 va submina şi mai mult regimul parlamentar imperfect instituit sub Ionel Brătianu, iar ceea ce urmează după 1938 este un epilog funest: „România dintre 1938 şi 1989 este un vast teren de experiment ideologic, prin îndepărtarea dramatică de pluralism“ (p. 7). Ioan Stanomir aminteşte încă din introducere despre eliminarea din naţiune a evreilor, ca moment dramatic de cezură, exprimat şi prin adoptarea legii cetăţeniei din 1938, eveniment care îi stârneşte o remarcă tulburătoare: „excluderea din naţiune reprezintă primul pas spre crima de stat“ (p. 7), spre genocid şi Holocaust. România Mare s-a prăbuşit la 1940 în principal din cauza izolării sale externe şi a agresiunii puterilor totalitare şi revizioniste, dar în fapt, aşa cum autorul demonstrează, ţara a fost subminată după 1918 prin neglijarea libertăţilor interne, prin pervertirea alegerilor, tolerarea dreptei radicale, corupţie şi menţinerea în ignoranţă civico-politică a cetăţenilor. Societatea a fost neglijată, consimţământul celor guvernaţi a fost dispreţuit, în timp ce statul (centrul politic) a fost pus mereu pe primul plan. Regimul comunist instituit după 1945/1947 a adâncit şi mai mult tarele unei societăţi deja traumatizate, generalizând delaţiunea, frica, mizeria morală şi socială. Simptomatic este destinul lui Iuliu Maniu, ucis în timpurile dejismului la Sighet; episcopul Iuliu Hossu – vestitorul Marii Uniri – moare în 1970, departe de credincioşii săi, după ce trecuse prin închisori comuniste şi mănăstiri ortodoxe, consemnat de fapt într-un perpetuu domiciliu obligatoriu (p. 142).

Autorul realizează în final şi un tulburător Post-scriptum dedicat perioadei postcomuniste. De fapt, cu ocazia Centenarului României întregite, Ioan Stanomir oferă cititorilor un inventar al patologiilor din politica şi societatea românească din trecut şi de astăzi. Cu luciditate, autorul creionează drama spaţiului public autohton, o lume bombardată cu discursuri şi apeluri patriotarde care deturnează atenţia opiniei publice de la chestiunile presante. Teze ale istoriografiei naţional staliniste din timpurile lui N. Ceauşescu sunt reciclate şi adaptate zilelor noastre, iar teme precum tradiţia şi identitatea sunt instrumentalizate politic de către o castă guvernantă nedemnă.

Rezultă de aici imaginea unui Centenar ratat, mânjit de o crasă lipsă de adecvare, de ipocrizie şi populism etnocratic. Cartea este un strigăt de durere al unui intelectual public şi spectator angajat, căruia îi pasă de problemele cetăţii şi nu admite să tacă atunci când adevărul şi bunul simţ istoriografic sunt strivite. Pentru a contracara maladiile cultural-politice de azi, autorul a ales să schiţeze istoria ultimului secol, selectând luminile şi umbrele, cu speranţa că lecţiile trecutului ar putea servi acelora care sunt dispuşi să le asculte. Volumul este binevenitul îndemn la un efort colectiv de introspecţie.