a17
W.H. Auden
În memoria lui W. B. Yeats
Dispăru în plină iarnă:
Izvoarele erau îngheţate, aeroporturile aproape goale
Şi zăpada desfigura statuile din pieţele publice;
Mercurul căzu în gura zilei în agonie.
Da, toate instrumentele sunt de acord
Că ziua morţii sale a fost o zi întunecată şi rece.
Departe de boala lui
Lupii alergau prin pădurile veşnic verzi,
Râului din sat nu i-a păsat de cheiurile la modă,
Limbile mâhnite
Nu le-au spus poemelor sale că a murit.
Dar pentru el a fost ultima după-amiază când a mai fost el însuşi,
O după-amiază cu surori medicale şi murmure;
Provinciile trupului său s-au revoltat,
Pieţele minţii sale au rămas goale,
Tăcerea a invadat suburbiile,
Curentul simţirilor sale a fost tăiat: el a devenit admiratorii săi.
Acum e risipit prin o sută de oraşe
Şi predat în întregime unor ciudate sentimente;
Ca să-şi găsească fericirea într-un alt soi de pădure
Şi să fie pedepsit după un cod de conştiinţă străin.
Vorbele unui om mort
Se modifică în măruntaiele celor vii.
Însă în importanţa şi zgomotul zilei de mâine,
Când samsarii vor urla ca bestiile pe pardoseala Bursei
Şi cei săraci vor suferi după cum sunt destul de obişnuiţi,
Şi când fiecare în celula sinelui său este convins de libertatea lui,
Câteva mii se vor gândi la ziua asta
Ca la o zi în care s-a făcut ceva neobişnuit.
Da, toate instrumentele sunt de acord:
Ziua morţii sale a fost o zi întunecată şi rece.
ii
Tu ai fost prost ca noi; darul tău le-a supravieţuit tuturor:
Parohia femeilor bogate, decăderea fizică,
Tu însuţi; nebuna Irlandă te-a rănit făcându-te poet.
Acum Irlanda are aceeaşi nebunie şi climă,
Poezia nu face să se întâmple nimic: ea supravieţuieşte
În valea spuselor ei unde administratorii
Nu vor să se amestece, ea curge spre sud
Din fermele singurătăţii şi harnicelor restrişti,
Asprele oraşe în care credem şi murim; ea supravieţuieşte,
Ca un mod de-a se întâmpla, ca o gură.
iii
Primeşte, pământule, un oaspete onorat;
William Yeats spre odihnă aici s-a culcat:
Vasul irlandez să fie
Golit de a sa poezie,
Timpul deloc complezent
Cu cel viteaz şi cu cel inocent,
Şi-n săptămână fără păsare
La frumuseţea înfloritoare,
Limbajul iartă, cinsteşte
Pe oricine în lume trăieşte
Iartă laşitate, înfumurare,
Îi pune daruri la picioare.
Timpul, scuzându-se ciudat,
Lui Kipling totul i-a iertat,
Cu Paul Claudel tot iertător
Va fi, căci fu un bun scriitor.
Toţi câinii Europei latră-n
Coşmar, în noaptea-ntunecată,
Şi naţii vii aşteaptă toate
În ura lor încarcerate.
A intelectului ruşine
Din orice chip se uită-n tine,
Şi-n orice ochi e încuiată
Privirea milei, şi-ngheţată.
Te du, poete, şi pătrunde
De-a dreptu-n nopţile profunde,
Cu glasu-ţi fără silnicie
Convinge-ne-ntru bucurie;
Fă prin a versului cultură
O vie-n loc de-njurătură,
Şi neizbânda omului s-o cânţi
Ca pe-o răpire dintre cei înfrânţi;
Şi în a inimii pustie mare
Fântână să deschizi, vindecătoare,
În închisoarea lui de zi cu zi
Învaţă-l pe-omul liber a slăvi.
Prezentare şi traducere de Ion Pop