a16

Mihaela Mudure

Iulia Cubleşan şi romanul istoric feminin

S-a scris masiv şi bine despre meandrele transformării timpului trăit în timp ficţional, despre relaţia dintre timpul istoric (înregistrat de specialist) şi cel vieţuit de către individ. Mai puţin s-a pus întrebarea dacă romanul istoric scris de către femei sau romanul scris de către femei despre femeile care au rămas în istorie are el anumite particularităţi care să-l singularizeze ca tip de scriitură sau ca mod de a construi timpul istoric?

În literatura română, romanele istorice scrise de către femei nu sunt puţine din punct de vedere numeric. O posibilă trecere în revistă ar trebui să înceapă cu Cei şapte munţi scris sub pseudonimul Maria Movilă, probabil, de către Marie Boucher şi până la contemporanele noastre Ileana Vulpescu (Sărută pământul acesta), Hana Bota (Maria din Magdala), Doina Ruşti (Manuscrisul fanariot) sau Constanţa Vintilă-Ghiţulescu (Evgheniţii).

Romanul istoric feminin se ocupă fie de o personalitate feminină, fie de femeile care au fost în umbra unor mari bărbaţi ai istoriei. Trama accentuează mult mai mult anumite aspecte ale vieţii care afectează cu precădere femeile: păstrarea sau pierderea virginităţii, violul, graviditatea, naşterea, copiii, sarcinile nedorite, pericolele sarcinii, bătrâneţea şi modul în care influenţează ea sexualitatea femeii. Confruntarea femeii cu istoria, cu o societate care tratează cu diferită măsură bărbatul şi femeia, leagă aceste scriitoare cu personalităţi şi scriituri diferite.

În această constelaţie bogată şi variată, Iulia Cubleşan se distinge prin interesul acordat Evului Mediu moldav. Primul ei roman istoric, Inelul domniţei Catrina,(Cluj-Napoca: Limes, 2008) face o foarte onorabilă concurenţă celebrilor şoimăreşti sadovenieni. Scriitoarea reînvie aceeaşi perioadă istorică, dar cu un accent deosebit asupra perspectivei feminine. Romanul insistă asupra unor probleme specifice: virginitatea, căsătoria, rolul femeii ca depozitară a reputaţiei familiei, naşterea, riscurile maternităţii. Bărbaţii şoimăreşti suferă din dragoste, dar perspectiva şi suferinţa individuală este depăşită prin identificarea cu suferinţele colective ale neamului. Femeile sunt mult mai copleşite de problematica trupului lor şi trăiesc totul prin prisma familiei. Această tematică va fi reluată de către Iulia Cubleşan în unele dintre povestirile istorice publicate în volumul Umbre şi lumini dintr-un veac apus, în anul 2012.

Comoara de demult (Cluj-Napoca, Şcoala Ardeleană, 2017), cel mai recent roman al Iuliei Cubleşan, urmăreşte evenimente reale şi ficţionale din anul 1641. Pe fundalul unei descrieri ample, documentate, pline de pitoresc a epocii lui Vasile Lupu, autoarea urmăreşte atât nişte drame identitare, cât şi o poveste de dragoste. Firul narativ este condus cu deosebită abilitate. Romanul debutează cu isprăvile unui trio – un soi de bravi muschetari moldavi – format din Toderaş, Iliaş şi mârzacul Iosif (Iusuf), fiul lui Giantimir bei. Ei protejează două fete de boier, pe Mara, fiica boierului Trifan, şi pe Ilinca, fiica postelnicului Catargi, de atacurile nepoţilor lui Vodă. „Ăşti doi nesăbuiţi flăcăi ademeneau ori luau cu sila fete şi femei, se îmbătau şi se încăierau fără să le pese că terfelesc numele neamului lor. Chiar şi acum, în zi de sărbătoare, duhnesc a băutură“ (p. 33). Standardele duble sunt evidente, societatea moldavă misogină şi patriarhală tolerează comportarea acestor tineri „vestiţi ca muieratici şi stricători de case“ (p. 42). Potrivit opiniei comune, fetele ar fi trebuit să se păzească şi să nu ispitească pornirile de nestăvilit ale bărbaţilor.

Romanul rezolvă problemele identitare ale eroilor care se (re)găsesc în finalul naraţiunii uniţi de preţioase legături de familie. Spiţerul Toderuţ se dovedeşte a fi fratele lui Iosif (Iusuf) şi fiul căpitanului Pavel de la Suceava. Amândoi au aceeaşi mamă, pe Anuţa. Iliaş Sturza, diac la curtea domnească, e închis pe nedrept, acuzat de Mara că ar fi avut gânduri necuviincioase cu ea şi cu Ilinca. Până la urmă, Iliaş, împreună cu un alt deţinut, Ifrim, găsesc în zidul Sucevei un mare tezaur ascuns într-un „sipet mare, ferecat în aramă. … Înăuntru două despărţituri adăpostesc bani de aur într-o parte şi gherdane din mărgăritare şi pietre scumpe în cealaltă” (p. 160). Coincidenţele sporesc. Ifrim se dovedeşte a fi fratele Anuţei, mama lui Toderuţ, prietenul lui Iliaş.

Precum în basme, bogăţia nu vine singură. Cei buni sunt recompensaţi şi cu un matrimoniu pe măsură. Iusuf se va căsători cu Ilinca, iar Iliaş Sturza se dezbară de nefericita lui slăbiciune pentru Mara care fusese dezonorată de Simion, nepotul lui Vodă Vasile Lupu. Tatăl ei e dovedit de hainie, iar Mara se retrage la un mic schit din Ceahlău. Iliaş o va ajuta să îşi recapete domeniul, dar sentimentele lui s-au schimbat.  Autoarea are capacitatea de a sugera cititorului evoluţia fostului îndrăgostit. Era „ca şi când o povară grea, dar foarte scumpă fusese smulsă de acolo pentru totdeauna“ (p. 226).

Iulia Cubleşan acordă o atenţie deosebită condiţiei femeii în segmentul istoric ales pentru ficţionalizare. Bărbatul din clasele superioare are posibilitatea să îşi cumpere o soţie care să îl reprezinte ca putere de atracţie şi dominare socială. Un exemplu relevant este chiar Ecaterina, cercheza cumpărată de Vasile Lupu. Deşi domnul are evidente sentimente pentru ea, doamna nu are mare influenţă asupra principelui moldovean. O tristă punere la punct a Ecaterinei îi aduce acesteia „cunoaşterea puţinei puteri pe care o avea în a alina suferinţele nefericiţilor şi a îndupleca voinţa voievodului“ (p. 135). Femeia trebuie să întruchipeze puterea economică a bărbatului, a neamului din care se trage. Într-o lume în care a mânca pe săturate era un privilegiu, baba Safta o sfătuieşte pe Ilinca: „Ia pildă de la surorile matale cât îs de grase şi pufoase  şi ce bine s-au măritat. Deci mănâncă de aici înainte cu nădejde, ca o gâscă pusă la îndopat, şi ai să ajungi frumoasă şi rotunjoară ca o bibilică“ (p. 211). Fetele trebuie să aibă mare grijă a-şi păstra reputaţia si virginitatea. Violul este oricând posibil, iar vinovăţia va cădea asupra femeii care nu s-a protejat suficient.

Descrierile localizează acţiunea şi dau farmecul specific romanului istoric. Precum la mulţi alţi autori de romane istorice, veşmintele sunt extrem de relevante. Autoarea este extrem de sensibilă la moda timpului: „rochii albe şi lungi de mătase, încinse peste mijloc de un colan încheiat cu pafta, iar pe deasupra măntăluţe fără mâneci, tot din mătase“ (p. 31).

Expresivitatea stilului este remarcabilă. Capacitatea de a caracteriza personajele este impresionantă. Domniţa Mara este, de exemplu, „o fetişcană zburdalnică şi năbădăioasă ca o iapă nărăvaşă“ (p. 7). Unele formulări ajung să aibă pregnanţa proverbului şi a zicalelor. Se vorbeşte, de exemplu, despre „pântecele mereu flămând al visteriei domneşti“ (p. 177). Se cultivă paradoxuri încântătoare: „… treaba nu e dacă-l vezi dumneata pe vodă, că doar mulţi îl vor fi văzând, ci dacă vodă te vede pe dumneata la fel de bine“ (p. 184). Se dau sfaturi existenţiale într-un limbaj care a suferit procesul metaforizării: „… viaţa e asemenea drumului ascuns sub pământ, învăluit în întuneric, ascunzând spaime şi primejdii, dar şi neştiute comori“ (p. 202). Valorile creştine sunt organic integrate discursului narativ. „Te tocmeşti cu Domnul ca un neguţător hulpav, care ştie numai să ceară, fără a da nimic“ (p. 166).

Trama, condusă cu multă îndemânare, este echilibrată de povestirea comorii ascunse în zidurile cetăţii, un soi de mise-en-abîme al naraţiunii romaneşti propriu-zise.  În final, adevărata comoară se dovedeşte a fi împlinirea sufletească, găsirea adevăratelor legături de familie, prietenia dintre cei trei viteji, precum şi plăcerea povestirii. Cu alte cuvinte, şi scrierea acestui roman istoric arată cât de importantă e „vremea poveştilor, răgaz de desfătare pentru suflet, prilej de înţelepciune pentru minte”“ (p. 229). Este evident că Iulia Cubleşan cultivă romanul istoric cu o înzestrare care nu a fost încă suficient recunoscută în lumea literară.