a12

Corin Braga

Treizeci de ani cu Echinox

Anul acesta, în 2018, Echinoxul împlineşte cincizeci de ani de la apariţia primului său număr, în decembrie 1968. Aniversarea unei jumătăţi de veac este un bun prilej de bilanţuri şi sinteze, care să pună în evidenţă realizările a ceea ce, pe bună dreptate, a fost numită „şcoala“, sau chiar „mişcarea echinoxistă“. În ceea ce mă priveşte, am făcut şi eu o recapitulare a relaţiei mele cu Echinoxul şi a reieşit că am petrecut în şi împreună cu acesta nu mai puţin de treizeci de ani. În trei etape distincte: între 1981-1985, timp de patru ani, am fost redactor student al revistei; între 1993-2000, timp de opt ani, am fost, împreună cu Ştefan Borbély, director al revistei; iar din 2001 până în prezent, încă optsprezece ani, director al Caietelor Echinox. Adică, în total, o implicare în echinoxism pe o perioadă ce se întinde pe mai mult de jumătate din vârsta întreagă a fenomenului. În cele ce urmează, nu voi încerca să decantez trăsături generale ale întregului curent, ci să punctez aceste trei etape personale, cu specificul fiecăreia.

Am devenit student în 1981, deşi dădusem examenul de admitere în 1980, deoarece am făcut cele nouă luni de armată obligatorie. Încă dinainte de a ajunge la facultate, Marian Papahagi, care mă şi îndrumase să iau lecţii de spaniolă şi să mă înscriu la secţia de română-spaniolă, îmi lansase invitaţia de a veni în redacţia revistei. Aşa încât, chiar înainte de a-mi cunoaşte mai bine colegii de serie, m-am înfiinţat la una din primele şedinţe de redacţie, cam stingher printre colegii din anii mai mari, gălăgioşi, glumeţi, dezinhibaţi. Izolarea nu a durat mult, fiindcă nu după multe săptămâni, mai mulţi dintre colegii mei au decis să „ia cu asalt redacţia“. Încât, în momentul în care Ion Pop a intrat în redacţie, a dat peste un şir de „boboci” aşezaţi cuminţi pe scaune: Ruxandra Cesereanu, Daiana Frăţilă, Carmen Negulei, Artur Şofalvi, Lucian Ştefănescu, Ştefan Melancu, subsemnatul. „Cine sunteţi dumneavoastră şi ce doriţi?“ a întrebat cu severitate mimată directorul revistei. „Vrem să fim redactori la Echinox!“, a anunţat sfidător Artur, pregătit parcă să se lupte pentru locul din redacţie. „Aa, foarte bine!“ s-a deschis Ion Pop într-un zâmbet. şi aşa a intrat generaţia mea în redacţie.

Ucenicia noastră la Echinox se împarte în două perioade, despărţite de un eveniment traumatic provocat de aparatul de cenzură. Primii doi ani ne-am format sub tutela triumviratului Ion Pop, Marian Papahagi, Ion Vartic, împreună cu generaţii mai mari, pe lângă care am ucenicit şi noi. Încă de la început, Marian Papahagi a decis să facă pentru noi, proaspăt veniţii, un supliment în mijlocul revistei cu texte de critică, proză şi poezie ca nişte medalioane. Şi apoi ne-am integrat în toate activităţile redacţiei, de la propunerea de texte şi scrierea de cronici la mersul în tipografie şi corectura de şpalturi. Fiind „boboci“, ucenicia noastră din aceşti doi ani a fost una în care preponderent am învăţat să scriem, imitându-i pe cei mari şi fiind corectaţi, editaţi, îndrumaţi de şefii revistei. Îmi aduc aminte cum mi-a prelucrat Marian Papahagi prima recenzie, la o carte a lui Ion Vlad: dintr-o tăietură de condei a scos una sau două fraze iniţiale, oarecum metaforice, datoare clişeelor din liceu, a mai simplificat şi plivit nişte excrescenţe, şi m-a lăsat cu un text simplu, curat, în „pielea goală“ ca un nou născut în ale criticii.

A urmat apoi trauma. În 1983, organele de partid au considerat periculoasă libertatea de expresie pe care Echinoxul, exploatând statutul lui de revistă studenţească, şi-o afirma mai bine şi mai apăsat decât alte reviste de cultură, şi au decis schimbarea conducerii.  Toamna, când am revenit la facultate şi în redacţie, am aflat de schimbarea triumvirilor. Generaţiile mai mari decât noi încheiaseră între timp facultatea, aşa încât părăseau oricum redacţia, într-un gest de solidaritate cu conducerea demisă. Dar noi, cei care abia acum începuserăm să creştem, cărora ne „venea rândul“ la facerea Echinoxului? Unii dintre colegii mei au renunţat să mai vină, tot în semn de protest. Alţii ne-am consultat cu Marian Papahagi, care a fost ferm: trebuie să rămânem în redacţie, pentru ca revista să nu încapă pe mâinile unor studenţi „politruci“, care să o distrugă.

Totul depindea însă de noua conducere şi de direcţia pe care aceasta dorea să o imprime revistei. Din fericire, temerile cele mai negre nu s-au adeverit, noul director (sau redactor-şef? nu mai ţin minte titulatura), Aurel Codoban, nu avea nicio intenţie să politizeze revista, aşa că a apelat la noi, cei deja formaţi în redacţie, şi i-a marginalizat pe cei câţiva studenţi impuşi de uascr şi de partid. E adevărat, sub ochiul mult mai sever al cenzurii, perioada de glorioasă „rezistenţă prin cultură“ s-a încheiat, revista nu a mai putut publica materiale inflamante. A trebuit să învăţăm tehnica tranşeelor, a esopismului şi a limbajului dublu. Spre exemplu, pentru a primi drept de tipar, fiecare număr trebuia să aibă un editorial politic, descriind realizările comunismului şi meritele conducătorului. Nu aveam în redacţie niciun coleg suficient de spălat pe creier încât să scrie spontan asemenea texte, încât, la sfatul cinic-complice al lui Aurel Codoban, am început să compunem, cu rândul, ca o corvoadă, astfel de editoriale prin compilare neruşinată de fraze din oficioasele politice ale epocii. Aşa s-a născut eminentul student politruc Ioan Matei Alexandru, autorul mai multor editoriale „pe linie“ pe care cenzorii nu l-au dibuit niciodată ca fiind un pseudonim pentru o şcoală a potemkinismului scriptic.

Această a doua perioadă de ucenicie a avut şi o altă încărcătură „pedagogică“. După plecarea generaţiilor mai mari şi a prestigiosului trio de critici, am rămas singuri în braţe cu revista. Aurel Codoban ne-a dat o libertate mult mai mare de a concepe numerele şi de a duce la bun sfârşit întreg procesul de publicare. Dacă înainte deciziile importante erau luate de profesorii noştri, acum a trebuit să ne asumăm responsabilitatea facerii numerelor. Cu siguranţă, vechea strălucire, dată printre altele şi de colaboratori din generaţiile mai vechi echinoxiste şi din întreaga lume literară, care acum îşi retrăseseră colaborarea, s-a stins în bună măsură. Dar cu bună credinţă, atât cât ne ţineau puterile, noi şi generaţiile care au urmat până la Revoluţie, am încercat, cât ne-am priceput mai bine, să ducem mai departe ştacheta pe care o primisem în moştenire. Efort pe care mulţi din afară nu au acceptat să-l recunoască, considerând că „Adevăratul Echinox s-a încheiat cu noi“ şi privind condescendent noile generaţii echinoxiste. Dar eu unul, dacă în primii doi ani am învăţat preponderent să scriu, în ultimii doi ani am învăţat lucruri mai concrete, legate de facerea unei reviste, de la concepţia de numere tematice, strângerea şi revizia de materiale, până la lucrul în tipografie, corectura şpalturilor, calculul spaţiilor cu rigla transparentă, mirosul de tuş şi zgomotul rotativei care tipăreşte exemplarele. De atunci am rămas şi cu deprinderea de a citi textele cu ochiul corectorului, încât chiar şi astăzi, când revăd lucrări de licenţă, dizertaţie sau doctorat, o fac cu pixul editorului de fraze şi paragrafe, ceea ce înghite foarte mult timp dar sper ca măcar pe studenţi să îi ajute, să îi înveţe să scrie.

În 1985, am încheiat facultatea şi am plecat şi din redacţia revistei. După pelerinaje prin oraşe din ţară şi prin slujbe care mai de care mai exotice, după Revoluţie, am revenit în Cluj şi, în 1991, am intrat asistent la Facultatea de Filologie, devenită de Litere. Echinoxul şi-a avut între timp anii săi de revoluţie, din 1990 până în 1993, sub conducerea lui Dan Şeulean, care a implicat revista activ în lumea nebună în care trăiam, cu demonstraţiile din Piaţa Universităţii, mineriade, nesiguranţă, haos. Apoi Dan a plecat din ţară şi ne-a cerut să preluăm revista unui trio alcătuit din Ştefan Borbély şi cu mine ca directori şi cu Paul Vasilescu ca redactor-şef. Întrebarea majoră pe care ne-am pus-o a fost dacă Echinoxul mai putea merge pe linia de dinainte de 1989, acum, când un întreg regim politic şi social se schimbase, când o lume întreagă era în mutaţie? Ce profil să dăm revistei? Ne-am propus ca, păstrând ideea de şcoală (redacţie alcătuită din studenţi), îmbinată cu cea de autoritate (colaborări cu personalităţi din întreaga cultură română), să accentuăm latura erudită a revistei, pentru a face din ea un corespondent intern al culturii de performanţă practicată în Occident. Gândul nostru a fost că, în multitudinea de tentaţii şi centre de interese noi, deschise de lumea post-comunistă, invadată de o floră arborescentă de publicaţii, cultura noastră şi viaţa academică în primul rând au nevoie de racordarea la o competenţă profesională al cărei spirit ne este mai puţin familiar, dar pe care suntem datori
să-l insuflăm studenţilor noştri. Aşadar, radicalizând oarecum tradiţia moştenită, programul pe care am încercat să-l impunem Echinoxului a fost unul al culturii de excelenţă.

Astfel, în perioada directoratului nostru dintre 1993-2000, am conceput în primul rând numere tematice, dedicate unor arii largi de subiecte: de literatură generală şi comparată („Unul“, „Visul“, „Dublul“, „Copilăria“, „Monstrul“, „Femeia“, „Oraşele“ etc.), de istorie a ideilor şi a mentalităţilor („Ideea universitară“, „Un alt Ev Mediu“, „Supravieţuiri antice“, „Generaţia ’90!?“, „Literatura Gulagului“), de teorie şi metodologie („Psihoistoria“, „Jung şi arhetipologia“, „Integralismul lingvistic“) sau „de şcoală“ („New Europe College“, „Bursieri români la Paris“, numere sau dosare dedicate lui Marian Papahagi, Liviu Petrescu, Mircea Zaciu etc.). Ne-am străduit, pe cât am putut, să reunim studii critice de un profesionalism cât mai ridicat, cu aparat critic şi bibliografii de referinţă. Cu siguranţă, în raport cu standardele cercetării occidentale, nu am reuşit să acoperim toate cerinţele, majoritatea scăderilor datorându-se penuriei din bibliotecile româneşti, care face imposibilă o cercetare bibliografică exhaustivă pentru orice subiecte care ies în afara literaturii române.

De asemenea, am hotărât să schimbăm într-o anumită măsură şi „look“-ul revistei. Încă de la început, Echinoxul a avut drept redactori şi colaboratori mai mulţi artişti plastici tineri, care între timp s-au afirmat, au avut expoziţii etc. Unul dintre aceştia, Mircea Baciu, şeful departamentului de grafică şi, mai târziu, decan al Academiei de Arte Plastice, a avut generozitatea să accepte să facă remodelarea grafică a revistei. Primele numere din noua formulă au fost paginate în întregime de el, în lungi după-amieze pe care le-am petrecut împreună de el la atelierul de grafică. Faţă de sistemul de paginare dinainte, tehnologia s-a modificat radical, au apărut computerele şi paginarea digitală. Stând ore întregi alături de Mircea Baciu, am ajuns să „fur meserie”, am învăţat să folosesc programul de paginare QuarkXPress pe MacIntosh, rudimente de prelucrare a imaginilor în Photoshop, sau cum se fac fonturi noi (pe vremea aceea, literele româneşti trebuiau create). Revista a căpătat o ilustraţie fastuoasă (dacă îmi amintesc bine, primul număr, dedicat chiar tematicii „Unul“-ului, a fost ilustrat de graficianul nostru cu imagini cosmologice din enciclopedii de epocă), cu titluri scrise în caractere exotice, cu „splashuri“, dâre de pensulă sau mici obiecte scanate apărând printre rânduri. Partea aceasta grafică m-a captivat atât de mult, încât câţiva ani am continuat să paginez eu însumi revista, până când a preluat munca Adrian Tudurachi.

Noul profil al revistei a dat naştere la reacţii amestecate, unele de apreciere, laudă, încurajare, altele critice sau condescendente. Oarecum spre mirarea noastră, revista a fost acuzată că a devenit prea academică, prea erudită, prea scrobită, prea bătrânicioasă, prea rigidă, prea cu morgă, prea obositoare, prea plicticoasă. Privind retrospectiv, în anii ’90, aflaţi încă în siajul vieţii culturale de dinainte de revoluţie, asemenea reproşuri ţineau de aşteptări încă inerţiale. Spre deosebire de Occident, unde apariţiile revuistice se împart între două mari categorii, reviste de specialitate, cu înalte pretenţii de cercetare şi de inovaţie, şi reviste culturale, de propagare a literelor şi a informaţiei culturale, la noi continuau să domine revistele de tip „almanah“ sau „mozaic“ cultural. Abia după anii 2000, percepţia generală s-a schimbat şi la noi, în special în lumea academică, în evaluarea profesională a cadrelor didactice a apărut criteriul publicării în reviste cotate internaţional, ISI, Scopus şi diferite baze internaţionale de date.

Pe de altă parte, reproşul de pedantism trebuie că avea şi o componentă întemeiată, datorată discrepanţei dintre formula revistei şi conţinutul ei. Prin tradiţia de revistă studenţească, de şcoală, prin vârsta membrilor redacţiei, prin aspectul ei grafic jucăuş şi provocator, Echinoxul trezea anumite aşteptări, pe care textele masive din interior, studiile în română sau în limbi străine, aparatele de note şi bibliografice, care se potrivesc mult mai bine în volume şi cărţi, riscau să le contrarieze şi să le frustreze. Formula era aşadar amfibie, adunând la un loc două naturi divergente. Această contradicţie am dorit să o rezolvăm în anul 2000, când am renunţat la directoratul revistei şi am separat apele: am încredinţat revista „şcoală“ unui coleg mai tânăr, Horea Poenar, care să ducă mai departe formula studenţească a Echinoxului, iar eu am iniţiat Caietele Echinox, care să preia formula cercetării academice, a studiilor erudite.

Aşadar, începând cu 2001, Echinoxul a fost condus de Horea Poenar (până în 2008) şi apoi, până în prezent, de Rareş Moldovan. Caietele Echinox, la rândul lor, au ajuns la 32 de apariţii, în ritmul de 2 volume pe an. Ceea ce era oarecum forţat în revistă, şi anume numerele tematice tratate erudit, şi-a găsit organic locul în Caiete. Dacă primele opt numere le-am publicat în limba română, de la al nouălea am trecut la o formulă internaţională bilingvă (franceză şi engleză şi, în mod excepţional, în funcţie de tematică, de asemenea italiană, spaniolă şi germană). Iată desfăşurătorul temelor: Postcolonialism şi postcomunism; Teoria şi practica imaginii: 1. Imaginar cultural, 2. Imaginar social; Restricţii şi cenzură; Geografii simbolice; Germanistică şi comparatistică; Literatură şi totalitarism; Şamanismul postmodern; Jules Verne dans les Carpates; Les imaginaires européens; Voyages dans le Levant et ailleurs; L’imaginaire religieux; Gulag & Holocaust; Le roman latino-américain; Mémoires de prison; Fortunes et infortunes des genres littéraires; Mythos vs. Logos; Les cultures des Balkans; Communism. Negotiation of Boundaries; Literature in the Digital Age; Fantômes, Revenants, Poltergeists, Mânes; Imaginaire, Mythe, Utopie, Rationalité; Imaginaire et illusion; Topographies du mal. 1. Les Enfers, 2. Les Antiutopies; Possible Worlds. Fantasy, Science-Fiction; Paysages et utopie; Media Mythologies; Utopia, Dystopia, Film; Repenser le politique à travers des imaginaires dispersés; La Trahison des images; Images of Community; Sujets dépourvus d’importance. Pour une politique du résiduel en littérature. În pregătire, alte volume despre Postumanism, Neogotic şi Imaginaires de l’altérité. După cum se vede, tematicile acoperă domenii largi precum literatura generală şi comparată, istoria religiilor, sociologie şi ideologie etc.

Punctul nodal în jurul cărora coagulează aceste tematici este cercetarea imaginarului. Caietele Echinox sunt integrate într-un program mult mai larg, construit la Facultatea de Litere. Alături de acreditarea unei specializări de licenţă de Literatură universală şi comparată, Departamentul de literatură comparată a creat şi un program de masterat intitulat Istoria imaginilor – Istoria ideilor, precum şi un Centru de cercetare a imaginarului, numit Phantasma. Acest centru este integrat într-o reţea internaţională de asemenea grupuri, care în anii ’90 au confederat în Franţa într-un GRECO-CRI (Groupes de recherches coordonnées – Centres de Recherches sur l’Imaginaire) condus de Gilbert Durand. În anii 2000 reţeaua s-a destrămat în Franţa, dar a câştigat numeroşi alţi aderenţi în lume (Belgia, Italia, Spania, Polonia, Brazilia, Argentina, România, Taiwan etc.), astfel încât în 2012 a fost întemeiat un Centre de Recherches Internationales sur l’Imaginaire (CRI2i). Primul congres s-a ţinut în 2012 la Cluj, al doilea în 2015 în Brazilia, al treilea în 2018 în Tunisia. Centrul clujean Phantasma, aflat în inima reţelei, publică anual un Bulletin de liaison des CRI, pe hârtie şi online, pe siteul centrului (phantasma.lett.ubbcluj.ro), reflectând activitatea tuturor acestor parteneri. Caietele Echinox beneficiază de colaborarea membrilor din reţeaua CRI2i, fiind un organ de publicare a unor cercetări dedicate conceptului general de imaginar: literar şi artistic, istoric şi politic, religios şi cultural etc. Acreditate de Thomson Institute – Clarivate, European Research Index for the Humanities, CNCS (România) şi ANVUR (Italia), indexată în EBSCO şi CEEOL, Caietele a pus în practică dezideratul formulat în anii ’90 de transformare a Echinoxului şi într-un instrument de cercetare academică avansată.

Actualmente, Phantasma desfăşoară un important proiect finanţat de către Ministerul Învăţământului (UEFISCDI), intitulat Enciclopedia Imaginariilor din România. Este vorba de cinci echipe de cercetare care vor produce, în decursul a trei ani (până în 2020), cinci volume ale unei enciclopedii care îşi propune să ridice o hartă sinoptică a imaginariilor colective, sociale şi artistice, ale locuitorilor acestei ţări. Conceptul central este, desigur, cel de cercetare a imaginarului, înţeles ca o funcţie psihică creatoare de imagini şi simboluri, ce îmbogăţesc cu un conţinut specific uman reprezentările neutre, „obiective“, ale realităţii exterioare. Cele cinci domenii (şi volume) în lucru sunt dedicate Patrimoniului şi imaginarului lingvistic, Imaginarului literar, Imaginarului istoric, Imaginarului religios şi Imaginarului şi patrimoniului artistic. O asemenea sinteză, ce vizează patrimoniul nostru material şi spiritual, sperăm că va oferi materialul şi instrumentele pentru a înţelege mai bine identitatea (identităţile) noastre colective, în cadrul unei lumi pe cale de globalizare.