a5

Iulia
– triptic postural –

Doina Curticăpeanu

În zilelenoastre, nu departe de Roma, la Aranova-Fiumicino, săpăturile pentru un proiect edilitar au adus la iveală în decembrie 2012, de sub răzorul monumentalei vile romane, altădată rezidenţă imperială de litoral, ca fragment statuar, marmura unui cap feminin în mărime naturală. Ştearsă, la restaurare, pulberea seculară învăluitoare, analiza minuţioasă a permis arheologilor de la Museo Nazionale Etrusco di Roma datarea în orizont cronologic al epocii augustane, iar pe criterii iconografice („poza capului uşor aplecat spre stânga, delicateţea liniilor feţei, stilul rafinat al elaboratei pieptănături împletite“) şi stabilirea identităţii portretului. În freamătul ştirilor de presă despre eveniment,La Stampa titra în 28 ianuarie 2013: „Finalmente, Iulia, fiica împăratului Augustus, are un chip“.

Spre sfârşitulsecolului alXIX-lea, alt deosebit profil al Iuliei ne atrage luare-aminte. Datorat unui artist rus specializat în istoria romană – Pavel Svedomsky (1849, Sankt Petersburg, studii la Academia de Arte Frumoase din oraşul natal şi consecutiv la Düsseldorf, stabilirea de tânăr în Italia, 1875, unde va rămâne până la sfârşitul vieţii, Roma, 1904) – tabloul său, intitulat Iulia în exil, 1882, semnificativ prin referirea anume la episodul final din existenţa eroinei, e cu atât mai important cu cât, afirmă specialiştii italieni, „azi sunt rarissime efigiile ce-o reprezintă“. Impresionează în propunerea de fin-imaginată artă a pictorului frumuseţea tinerei femei singure şi îngândurate, silueta înveşmântată elegant, tot conform rangului şi-n perimetru insular, podoabele rare, alături, florile abia culese, gestul de-a se apăra în firida stâncii prăvălite abrupt, lăsându-i o restrictivă fâşie vizuală spre largul marin şi depărtarea lumească.

„Portretul uneivoci“ erau cuvintele prin care Marguerite Yourcenar definea, în „Carnetul de note“, autobiografia împăratului dinMemoriile lui Hadrian, 1951, scrise la persoana întâi „pentru motivul de a nu avea câtuşi de puţin nevoie de nici un intermediar, fie chiar eu însămi. Hadrian putea vorbi despre viaţa lui cu mai multă siguranţă şi subtilitate decât mine“. Este, într-un fel, şi cazul romanului Augustus, publicat de John Williams în 1972 (traducerea din engleză de Ariadna Ponta, Polirom, 2017), cu o particularitate însemnată însă. Aici, restituirea romanescă a scriitorului american, întemeiată exclusiv pe scrisori, jurnale intime, rapoarte oficiale, memorii, integral fictive fiecare, e de factură polifonică, antrenând un număr considerabil de personaje, toate „voci“ faimoase în epocă: Tit Liviu, Mecena, Strabon, Virgiliu, Horaţiu, Ovidiu ş.a. Cartea a doua a romanului cuprinde şaisprezece fragmente (aproximativ 50 de pagini în ediţia românească) din Jurnalul Iuliei, localizat insular Pandateria şi datat 4 d.Hr. După ce i-am admirat înfăţişarea subtil personificată de pictorul rus, avem acum ocazia să-i ascultăm pe îndelete şi glasul în dimensiunea lui ficţională intim-diaristică. Notez pe scurt verdictele ce-i incriminau luxuria, după Seneca „multiplele adultere“, sau „exemplul licenţios“ înfierat de Pliniu Bătrânul, acuze ce-i vor atrage relegarea ordonată de Augustus „in insulam“ Pandateria (azi Ventotene), pentru a încercui, dimpotrivă, aprecierea lui Macrobius – „Iulia avea drag de literatură şi o considerabilă cultură“, adăugând, drept opusă condamnării la uitare (damnatio memoriae) edictată imperial, apoteoza din Poem pentru Iulia, atribuit lui Ovidiu (cca 13 î.Hr), de unde citez:

Salutare zeiţă! Să-i lăsăm pe vechii/ Zei în crângurile lor. Să se încrunte la lume, să mustre pe cine stă să-i asculte/ Aici s-a ivit un nou anotimp, s-a născut o nouă ţară/ Chiar sufletul Romei pe care odinioară o iubeam/ Să întâmpinăm noul şi/ să-i trăimbucuria şi să ne veselim/Curând noaptea se va lăsa/ Dar acum ni s-a dat această frumuseţe din jur/ Ni s-a dat zeiţa care aduce la viaţă crângul acesta sacru.

Şi mai departe, din destăinuirea liminară a Iuliei:

Eu sunt Iulia, fiica lui Octavius Cezar, Augustul, şi scriu aceste rânduri în cel de-al patruzeci şi treilea an al vieţii mele. Le scriu pentru mine şi ca să îmi pot arunca din nou ochii peste ele. Nu vreau să mă explic în faţa lumii şi nu doresc ca lumea să mă înţeleagă. Lumea a ajuns să-mi fie indiferentă, aşa că acum o pot privi cu interesul detaşat al cărturarului care, cum spunea Athenodorus cândva, aş fi putut deveni dacă aş fi fost bărbat şi nu fiică de împărat şi de zeu. Poate că scriu aceste rânduri şi folosesc meşteşugurile învăţate tocmai ca să descopăr dacă mă pot smulge din indiferenţa imensă în care m-am scufundat.

Scrierea jurnalului, „convingere de adevăr prin forţa propriului discurs“, ţine de puterea persistentă a „vechilor obiceiuri“ şi presupune pentru Iulia o educată stăpânire a etapelor redactării: „chibzuire, căutarea topicii potrivite să susţină argumentaţia, argumentaţia însăşi, în forma ei cea mai adecvată, structura părţilor ei componente şi chiar stilul în care sunt exprimate aceste părţi“. Asumate, detaliile ambianţei insulare („cunosc textura pământului acestuia sterp mai amănunţit decât am cunoscut orice alt pământ“) trec prin filtrul sensibilităţii rafinate („veghea matinală“ devenită ritual cotidian) în conturele altor dimensiuni. Merindele simple, ţărăneşti, „legume uscate şi peşte marinat“, din masa frugală, sunt asimilate unei „întoarceri la obiceiurile strămoşilor“ săi, iar „pâinea neagră cu gust grăunţos de pământ“ îi trezeşte „gustul de pământ al minunatelor trufe“ savurate în seara de altădată la vila lui Sempronius Gracchus, unde Ovidiu urma să recite poemul ce-i fusese dedicat. Dar, ţine să recunoască neîntârziat, sunt cărţile din bibliotecă, aduse cu permisiune imperială de la Roma, „luxul bibliotecii“ făcând acest exil „aproape suportabil“. Jurnalul rezumă şi antecedentele exilării. De la vârsta de 14 ani începând, Iuliei i-au fost impuşi, de politica matrimonială a lui Augustus, succesiv trei soţi – „şi nu l-am iubit pe nici unul“ … „Tatăl meu ştia de aventurile mele. Poate că i-au provocat suferinţe, dar îmi înţelegea motivele şi nu m-a ocărât fără rost. Ştia de iubirea mea pentru Iulius Antonius şi mai că-mi vine să cred că se bucura pentru mine“. În discuţia finală cu fiica sa, Împăratul îi expune motivele deciziei luate: „Există o conspiraţie. A prietenilor tăi. Mai sunt şi alţii. Şi tu eşti implicată. Nu ştiu în ce fel te faci vinovată, dar implicată eşti. Nu vei fi judecată pentru trădare. Vei fi acuzată, pe baza legii mele, de delictul de adulter şi vei fi exilată din oraş şi din provinciile Romei“. Aflând că Iulius Antonius, cu care urma să se căsătorească, îşi luase viaţa, învinuit de participare la complot, Iulia îşi încheie învinsă Jurnalul: „Nu voi mai scrie“.

Reconstituire de fremătătoare viaţă pe fond epocal acurat recompus, portret al vocii prin care Iulia se impune drept prezenţă de neuitat, alături de titularul romanului, Jurnalul e şi meditaţia Iuliei despre „bizareria faptului că până şi o femeie poate fi prinsă în vârtejul evenimentelor din lume şi poate fi distrusă de el“.