a2

Anul Centenarului

Marta Petreu

Şi am intrat în anul Centenarului.

E drept, cu mişcări de stradă contra instutuţionalizării corupţiei; şi cu o reformă fiscală ce nu numai că enervează de-a dreptul pe toată lumea care munceşte, dar mai şi are efecte pe dos decît cele declarate oficial, căci micşorează veniturile fiecăruia. Euro creşte, leul scade. „Eu nu mă pot gîndi sus cînd umblu cu picioarele goale pe coji de nuci“, spunea Caragiale acum mai bine de un secol. Şi e valabil şi pentru noi, cei prinşi, ca şoarecii, într-un sac aproape etanş, pe care un braţ mecanic îl scutură după program din trei în trei secunde. Ca să scape, unii pleacă peste hotare, exodul de populaţie, mai ales tînără şi instruită, dar nu numai, continuă. Ceilalţi stăm în periferia noastră agitată, dar care, dacă ne luăm după orice emisiune tv de ştiri, pare că epuizează globul terestru. La un secol după cele trei Uniri, instabilitatea politică şi economică a patriei sare în ochi. Politicianismul – răul nărav al oamenilor din lumea noastră politică de a acţiona în interes personal sau de clan, iar nu în interesul ţării – a înflorit exuberant. Mai grav, a devenit molimă şi pare a fi cuprins toate sau aproape toate nivelele şi sistemele care alcătuiesc structura instituţională a statului român. Începem să semănăm cu o ţară mafiotă – sau chiar sîntem deja, şi nu am eu curajul să recunosc. Dar facem reforme – unele atît de bine gîndite, încît să ocupe toată populaţia ţării şi să nu mai lase pe nimeni să respire, ca să nu mai aibă nimeni timp să se gîndească ce-am putea opune acestui dezmăţ al dezastrului care ne-a cuprins tentacular de sus în jos.

Într-un imperativ categoric de o germanică rigoare, Maiorescu cerea oamenilor politici „atîta conştiinţă cîtă trebuie să o aibă şi atîta ştiinţă cîtă o pot avea“. Din nenorocire, imperativul lui politico-moral n-a fost de succes, căci, dacă în lumea politică românească o fi existînd ceva ştiinţă, conştiinţa morală lipseşte cu desăvîrşire. În momentul de faţă, la noi se adevereşte din plin constatarea altui junimist, a lui P.P. Carp, cum că ţara stă sub „tirania partidelor“, care, în loc să servească intereselor generale ale ţării, urmăresc „ca tot, dar absolut tot, să se subordoneze lor“; constatare la care trebuie să aducem o singură corecţie: nu e vorba de partide, ci de un singur partid.

Amară învăţătură, oricînd, cu-atît mai mult la o sută de ani de la formarea statului unit român.