a19

Aísthēsis

Ştefan Bolea

Volumul Estetica fenomenologică după centenar. Perspective istorice şi tendinţe actuale (ed. Mădălina Diaconu, Christian Ferencz-Flatz (Ed.), Iaşi: Ed. Univ. „Alexandru Ioan Cuza“, 2016) reuneşte comunicările ţinute la Colocviul Societăţii Române de Fenomenologie din noiembrie 2015. Majoritatea articolelor din acest tom sunt semnate de cei mai importanţi fenomenologi români din noua generaţie, formată în perioada post-decembristă, precum Mădălina Diaconu, Cristian Ciocan, Christian Ferencz-Flatz, Bogdan Mincă, Gabriel Cercel şi alţii. Lecturând această carte, am putea avea o imagine a viitoarei direcţii de dezvoltare a fenomenologiei autohtone, care nu mai poate fi izolată de contextul internaţional (dovadă şi cărţile de filosofie aparţinând multora din semnatari în germană, engleză sau franceză).

Alexandru Bejinariu în „Arta de a te face «înţeles»“ se referă mai ales la conexiunile dintre estetică şi fenomenologie, în siajul gândirii lui Günther Figal: „Când prin conceptul fenomenologic de fenomen se deschid[e] … opera de artă ca apariţie … estetica devine fenomenologie“ (19). „Variaţia şi imaginea poetică“ de Remus Breazu prezintă o comparaţie interesantă între conceptul de afereză („o operaţie prin care adevărul … poate fi scos la lumină“ – 45) şi variaţia eidetică teoretizată de Husserl. Cristian Ciocan semnează un studiu demn de atenţie: „Despre principiul asemănării şi răsturnările sale“. Pornind de la analiza raportului dintre original şi copie, autorul arată cum arta modernă se distinge printr-o: 1) răsturnare a principiului asemănării (de ex. la Van Gogh, unde imaginea devine mai semnificativă decât lucrul – 86), 2) suspendare a acestui principiu (în avangardă: Termenul secund „schimonoseşte“ Termenul prim – 88), 3) anularea paricidă a Termenului Prim (Pollock). Articolul lui Bogdan Mincă conţine o conexiune incitantă în relaţia dintre archē şi Ur-sprung la Heidegger. Loialitatea faţă de Heidegger este confirmată şi de Ileana Borţun în „Locul subiectivităţii în înţelegerea operei de artă“; personal, mi se părea incitantă şi credibilă critica lui Schapiro la interpretarea heideggeriană a încălţărilor lui Van Gogh (120). De asemenea, mi se pare izbutită paralela dintre Benjamin şi Heidegger în articolul „Valenţe estetice ale reproducerii tehnice a operei de artă“ de Eveline Cioflec.

Christian Ferencz-Flatz, care s-a specializat pe fenomenologia filmului, arată reticenţa şi indisponibilitatea fenomenologiei timpurii pentru film în articolul său: analiza fenomenologică timpurie se face vinovată de o anumită banalitate inofensivă (175), de o cecitate privind valoarea estetică a filmelor, bizară pentru noi. Alexandru Cosmescu compară practica descrierii din proza literară cu cea din fenomenologie – şi poate că este un păcat că nu s-au făcut mai multe incursiuni în filosofia literaturii de-a lungul acestei cărţi. În „Ars brevis“, Gabriel Cercel iniţiază o fenomenologie a precarităţii artistice: arta precară ne face să ne întrebăm „este aceasta artă? “ şi „în definitiv, ce este arta?“, precaritatea şi plenitudinea putând fiind considerate cooriginare (243). O comunicare cutting edge, pe care mi-aş dori s-o văd dezvoltată într-o carte, aparţine Mădălinei Diaconu („Pentru o estetică a condiţiilor atmosferice“). O asemenea estetică ar trebui să elucideze legăturile dintre implicare corporală şi cogniţie, precum şi cele dintre contemplare individuală şi angajamentul social (261). Mai mult, ea ar putea face conjuncţie cu alte discipline conexe pentru a studia un bogat material cultural: frigul ontologic la Bernhard, norii la Cioran („Cer înnorat. Creierul meu drept firmament.“), furtuna la Beethoven, ploaia la Chopin etc. În „Aisthesis as Dialogue“, Teresa Leonhardmair prezintă o comunicare transdisciplinară legată de muzicologie şi performance, bazată pe concepţia lui Bernhard Waldenfels privind raportul artei cu alteritatea. Este interesantă relaţia dintre „cercul strâmt“ al normalităţii şi disonanţa alienării (290).

Estetica fenomenologică este un volum interesant, cu multe contribuţii valoroase. Pe plan personal, aş vrea să formulez două obiecţii: în primul rând, consider că ar fi benefică o detaşare de concepţia din Originea operei de artă(nu din alt motiv, dar încălţările lui Van Gogh sunt menţionate de cel puţin patru autori, iar remarcile lui Meyer Schapiro nu par chiar nefondate). În al doilea rând, mi-ar fi plăcut mai multe foraje extra- şi trans-filosofice: în film, poezie, muzică clasică şi uşoară, cultura pop. De altfel, ar fi fost interesantă o trasare fenomenologică a esteticii postumane. În afara acestor rezerve personale, trebuie remarcată coerenţa şi rigoarea volumului, ceea ce ne dă speranţa că fenomenologia românească va deveni (şi mai) influentă pe plan internaţional.