a18

Despre revoluţiile ruse: ţarismul, autocraţia şi momentul 1917

Cristian Vasile

S-a împlinit în toamna lui 2017 un centenar de la revoluţia bolşevică, în fapt o lovitură de stat dată de o minoritate radicală ce avea să captureze pentru mai bine de şapte decenii naţiunea rusă şi diversele popoare ale fostului Imperiu ţarist. Ioan Stanomir, cel care de aproape cinci ani s-a dedicat lecturii sistematice a literaturii istorice despre Rusia, a ales să marcheze acest moment printr-un volum consacrat în principal cauzelor care au condus la evoluţiile dramatice din 1917 – Ioan Stanomir, Rusia, 1917. Soarele însângerat. Autocraţie, revoluţie, totalitarism, Bucureşti: Humanitas, 2017, 222 p.

Cartea vădeşte nu doar o bună acoperire a domeniului din punct de vedere istoriografic, politologic, ci şi o extraordinară disponibilitate de a folosi în mod adecvat beletristica rusă în sprijinul naraţiunii, al reconstituirii istorice. De altfel, sursele academice, istoriografice, sursele literaturii secundare (de la Isaiah Berlin, Michael Oakeshott, Orlando Figes la Dominic Lieven ş.a.) se împletesc armonios, la tot pasul, cu referinţele literare (de la Puşkin, Dostoievski, Tolstoi, Turgheniev, Cehov, Gogol, Bulgakov, Vladimir Nabokov la Andrei Belîi); practic, Ioan Stanomir trece în revistă aproape întreaga beletristică rusă relevantă din secolul al XIX-lea şi din primele decenii ale secolului XX. Toate acestea transformă cartea într-un produs cultural extrem de provocator şi incitant la lectură; el poate fi citit independent sau în paralel cu un alt volum al lui Ioan Stanomir, Sfinxul rus. Idei, identităţi, obsesii – o carte şi mai îndatorată beletristicii, o literatură rusă (re)citită cu pasiune de autor mai ales după 2012.

Evident, aici, Ioan Stanomir ne invită să medităm asupra capacităţii utopiei de a fi motorul decisiv al transformărilor radicale în secolul al XX-lea (p. 5). Cartea este o reflecţie privind modul în care anul 1917 se înrădăcinează în tradiţia rusă şi în cea europeană, dar şi a manierei în care el stabileşte precedentul prin instituirea unui nou regim politic cu vocaţie universal(ist)ă. Cum am anticipat, volumul nu este doar despre Rusia anului 1917; este o analiză aprofundată a cauzelor şi a condiţiilor istorice (autocraţia, despotismul, patrimonialismul, arbitrariul, cenzura întruchipate de ţarism) care au condus la schimbarea, la revoluţia/revoluţiile din 1917. De fapt, Ioan Stanomir accentuează faptul că în octombrie/noiembrie 1917 nu a fost o revoluţie, ci o lovitură de stat – „unicitatea lui Octombrie rezidă în eliberarea, premeditată şi programatică, a resentimentului şi a urii“ (p. 110). Sigur că acest moment devine începutul unei revoluţii atunci când se dovedeşte că este un adevărat şi dramatic punct de inflexiune: în sensul că un pluralism, chiar dacă precar, este înlocuit cu un regim autoritar, un sistem dictatorial ce sfârşeşte prin a deveni totalitarism.

Din cauza folosirii acestui termen de totalitarism, cum era şi previzibil, Ioan Stanomir a devenit o ţintă a criticii virulente – venită mai ales din zona unei stângi culturale radicale. Între 1917 şi 1924 cam toate condiţiile pentru a defini acest regim politic rus, născut prin lovitură de stat, ca totalitarism sunt îndeplinite: un sistem concentraţionar; teroare în masă; controlul informaţiei; nu avem încă o economie pe deplin planificată, dar condiţiile pentru acest proces sunt deja pregătite (pp. 217-218). Această stângă proleninistă este aparent marginală, dar în fapt, prin agresivitate, intimidează şi îşi poate disemina mesajul nefast (din perspectiva ei, octombrie 1917 ar fi un moment ce trebuie aniversat, sărbătorit; în esenţă, lecţia acelui moment este, chipurile, afirmarea principiilor de… egalitate şi dreptate – adică exact valorile suprimate de bolşevici după preluarea în forţă a puterii).

Alţi cercetători avizaţi ai leninismului au trăit recent episoade cenzoriale pentru că au descris în culori sumbre fenomenul leninist. Un istoric/politolog româno-american precum Vladimir Tismăneanu, care dorea să comenteze pe Facebook apropierea momentului revoluţiei/loviturii de stat din octombrie 1917, i-a pus alături (cu fotografii) pe Vladimir Ilici Lenin şi pe Adolf Hitler (nu a fost singurul care a recurs la astfel de comparaţii, profesorul american Robert Gellately a publicat în urmă cu un deceniu o monografie consistentă despre Lenin, Stalin şi Hitler priviţi cumva ca întemeietori ai barbariei moderne – Robert Gellately, Lenin, Stalin, and Hitler: The Age of Social Catastrophe, Alfred A. Knopf, New York, 2007, 698 p.). Ei bine, la puţin timp după sus amintita postare, Vl. Tismăneanu s-a trezit cenzurat de reprezentanţii Facebook pentru acest gen de alăturare sugerând înrudiri dictatoriale: i-a fost îndepărtată fotografia cu Lenin, a rămas doar Hitler (singurul socotit potrivit să ilustreze ideea de regim politic toxic).

Există poate şi o miză conceptuală a volumului, îndeosebi prin folosirea unor termeni precum cel de şigaliovism, cu trimitere la Demonii şi la personajul dostoievskian Şigaliov, membru al grupului revoluţionar al lui Piotr Verhovenski. Şigaliov schiţase acel sumbru proiect de organizare a societăţii, un soi de sclavagism al egalităţii; deviza sa poate fi rezumată astfel: „pornind de la o libertate nelimitată, eu închei printr-un despotism nelimitat“. Or, autorul conchide că „Octombrie [1917] este triumful lui Şigaliov şi alor săi“ (p. 110). Cartea lui Ioan Stanomir mai iese în evidenţă prin schimbarea de perspectivă privind anumite personalităţi ale intelighenţiei ruse, iar cazul cel mai relevant este reprezentat de Aleksandr Herzen, care mult timp a fost asociat, inclusiv în cultura română, cu Dobroliubov, Pisarev, Belinski, Cernîşevski sau, de-a dreptul, cu bolşevicii. Or, Ioan Stanomir – pe urmele lui Isaiah Berlin – îl plasează pe Herzen într-o zonă doctrinară libertară (pp. 52-56), a idealismului profetic ce nu are nimic de-a face cu voluntarismul sângeros al sectei leniniste.

Ultimul capitol se intitulează Putin la Kremlin, scoţând în evidenţă corupţia, patrimonialismul, clientelismul, brutalitatea şi cinismul regimului patronat de Vladimir Putin (p. 201). De altfel, una dintre ideile cărţii este că statul rus al lui Putin este o sinteză de autocratism ţarist şi nostalgie sovietică (pp. 199-209). Combinaţie de istorie intelectuală a Rusiei, roman istoric, thriller politico-istoriografic, istorie a Rusiei prin literatură, volumul se încheie cu o utilă cronologie acoperind perioada 1904-1924 (pp. 211-219).