a14

Umbrela cu cap de maimuţă

Alexandru Jurcan

Spiritul contestatar nu suportă preferinţa pentru piesele lui Eugène Labiche, doar că regizorii îşi răsfaţă publicul cu umorul negru, suculent, al farselor dramaturgului francez (1815–1888), cel care a scris 176 piese, în postura moralistului lucid, cu propensiune spre caricatural. Autor prolific, abordând o tehnică desăvârşită, Labiche a satirizat mica burghezie din epocă. Precursor al suprarealismului şi al teatrului absurd, autorul s-a înconjurat de colaboratori anonimi pentru conceperea textelor (dintre aceştia, nici unul n-a pretins vreodată participare la… paternitatea operelor).

Piesa Crima din strada Lourcine – cea mai iubită de spectatori – a fost jucată prima oară în 1857. E o comedie neagră, cu răsturnări de situaţie, cu o fragilă frontieră între realitate şi aparenţă. Cei doi foşti colegi (Lenglumé şi Mistingue) se trezesc mahmuri, după ce s-au regăsit peste ani la un chef monstruos. Un ziar vechi (necesara confuzie declanşatoare) anunţă o crimă, iar obiectele incriminante găsite acolo (umbrela cu cap de maimuţă şi batista brodată) coincid cu ale celor doi disperaţi, aruncaţi deodată într-un vertij de panică, în ghearele dezumanizării cinice. Paranoia personajelor amuză spectatorii, care deţin adevărul, dar se lasă antrenaţi de deruta tumultuoasă – „totul se învârteşte, totul dansează în jurul meu“, spune Lenglumé.

La Teatrul Municipal din Baia Mare a avut loc în decembrie premiera piesei Crima din strada Lourcine în regia lui Victor Olăhuţ. Joacă Dan Cordea (Lenglumé), Claudiu Pintican (Mistingue), Wanda Farkaş (Norine), Mircea Gligor (Potard), Dragoş Călin (Justin). Un decor minimalist conceput de Mihai Vălu indică preferinţa lui Olăhuţ pentru varianta sobru-economicoasă. Textul concentrat conţine gaguri valabile, iar cupletele sînt simple, dar sugestive. Olăhuţ lucrează la nuanţe, lăsând personajele descoperite, fără falduri scenografice sau orchestrale, într-un fel de denudare ludică. Cu multă pacienţă, regizorul abordează textul cu nuanţe de thriller, subliniind absurdul psihozei, în ritm gradat, evitând excesivul, cu bunul său echilibru funciar. Originalitatea lui Victor Olăhuţ constă în finisarea detaliilor, în construcţia inteligentă, fără nimic sofisticat, încărcat, exagerat. Fineţea regiei lasă loc liber sugestiei, descătuşând umorul. Când Norine iese din scenă, auzim vase răsturnate. Patul are o scobitură perfidă, care-l ascunde în primele minute pe Mistingue. Învălmăşeala chapliniană a îmbrăcării celor trei e de un umor acaparant. Nasul lui Mistingue, vopsit în roşu, trimite urgent la ideea de clovnesc, iar Dan Cordea şi Claudiu Pintican formează un cuplu stan-branesc funcţional. Dragoş Călin e suficient să apară, cu mutra tâmpă şi grimasele voit penibile, completat de jocul nuanţat al lui Mircea Gligor. Iar Wanda Farkaş creează în personajul soţiei o contrapondere la devălmăşia celorlalţi.

Tot în 2017, piesa Crima din strada Lourcine a fost regizată la Bucureşti de Felix Alexa, iar la Arad, de Alexandru Mâzgăreanu. Ambele producţii au optat pentru o modernizare accentuată. La Arad, acompaniamentul muzical mi s-a părut prea zgomotos, iar la Bucureşti elementele prea diversificate au cam diluat umorul textului. De aceea subliniam că Victor Olăhuţ lasă personajele în prim-plan să se mişte pe traiectoriile lor fireşti. Am văzut şi piesele regizate de Olăhuţ în cadrul proiectului Cultura în şură şi cred că şi-a definitivat un stil direct, neostentativ. Şi în Fisura de Flavius Lucăcel momentele muzicale sunt integrate cu măsură, printre burlesc şi absurd. În Experimentul de Ion Băieşu e la fel de evidentă munca la detalii, filtrarea atentă a ludicului, iar în Doctor fără voie de Molière elementele de decor sînt simplificate până la o buturugă şi un scaun, deoarece Olăhuţ e interesat de coregrafia, comică, a mişcărilor. De coerenţa stilistică perenă.