a12

Jurnal

Isac Mocanu

Sept.[embrie] 24. 1918

Sunt prinsonier în Francia. Am ajuns în sfârşit după multe neajunsuri şi suferinţi într-un lagăr în St. Dizier. În luna asta ne-a prins, în 12. 13 zile de când mâncăm pâine albă dar amară că francezul pe care l-am crezut aşa cult se poartă rău cu noi. Mai ales poporul pe unde ne-au adus prin sate ne-a primit cu sudălmi, scuipări şi dispreţ. Mai ales pe nemţi! Soartea lor apoi e şi mai nesuportabilă. Cu ei îşi lucră şi sunt foarte slabi.

Acum văd că e adevărat că de multe ori simte omul înainte ceva întâmplare. Aşa am fost eu şi fähnrichul [aspirantul] Kovács şi Codarcea. Toată ziua am glumit că vom fi prinsonieri pe seara ori pe ziua viitoare. La amiazi ne-am mâncat pânea ca să nu rămână de noi.

Francezii nu mult s-o pregătit de atac. O puşcat tunarii lor toată noaptea şi toată ziua următoare (12 Sept.) şi şi ai noştri o simţit ceva, dar pe cum se vede cmdţii.[comandanţii] noşti s-au încrezut în sturmdivisionul nost. Dar Gheorghe şi Niculae nu au mai avut voie să facă bravuri. Infanteria nu o puşcat pot să zic deloc pe duşman, numai mitralierele au mai lucrat puţin. Francezii au pregătit foarte frumos atacul, că 3 batalioane complete şi din rezervă încă cam un batalion au căzut în prinsoare. S-a împrăştiat totă Diviziunea 35. Morţi au fost puţini tare că nimeni nu a putut sta faţă-n faţă mult timp cu pizmaşul. Fugi, nime nu a putut că totdeauna era încunjurat de toate părţile. Pe cum se vede francezul a fost înştiinţat de cineva despre starea noastă şi despre starea sufletească a soldăţimii austro-ungare.

E interesant că peste câteva zile am vrut să ne retragem pe linia nouă înainte de Metz, să predăm colţul în care am fost. E interesant încă că comdţii [comandanţii] noşti nu o vrut deloc în primă dată să creadă că frontul e rupt pe la dreapta şi sunt cu 5-6 kilometri înapoia noastră francezii. Pe reg.[imentul] 63 l-o prins înainte de amiazi şi pe noi numai seara. Măcar că am fost în legătură cu ei. Din regim.[entul] nost au prins compăniile I, II, III, V, VI, VII, VIII. De batalionul III nu ştiu nimic. Cred că ei o fugit îndărăpt. Ofiţerii încă sunt prinşi mai toţi şi Baonscmdtul [comandantul batalionului].

Cam pe la 3 oare a venit ştirea că comp.[ania] a VII e prinsă şi francezii ne încunjură. Peste o jum.[ătate] de oară comp. VIII încă era prinsă. Totodată ne vine porunca că să stăm pe loc să ne ţinem locul până la urmă, măcar că nimic nu puteam să facem. Cam peste 10 minute aud că strigă Itt a francie, „E aici francezu“. Atunci dinaintea cavernei de la I [un cuvânt ilizibil] toţi o fugit în jos, câţiva în cavernă şi eu iară. Pop sărmanul nu s-a retras iute. Să uita să vadă francezii şi atunci un „pac“ şi el odată strigă: „Vai pântecele! M-au puşcat!“ Şi cade în fuchsloch [adăpost] pe trepte lângă mine. O bucată de fier din un granat de mână i-a trecut prin gazmască şi i-a intrat în pântece. Sânge i-a ieşit pe buze şi îi curgea şi din pântece. Atâta putere însă a avut că s-a sculat şi am ieşit afară din gura fuchslochului să ne predăm că eram încunjuraţi de francezi înverşunaţi. Am avut noroc că nu o trecut pe dinaintea nostă, numa pe deasupra stellungurilor [poziţiilor] umblau. Poate că şi cătră noi puşca ori arunca granate în fuchsloch ca într-alt loc. Când am ieşit afară ne-o văzut că eu ajutând de subsuoară pe Pop mergem cătră ei. Tot întrebau: „Blesiat [fr. blessé; rănit]?“ Toate le-am fost aruncat numa eu am vrut să aduc şi tornisterul [rucsacul] cu mine, dar pe mine nu m-a lăsat. Pop chiar nimic nu şi-a adus.

Cât timp am fost în front niciodată nu am fost fricos deloc. De multe ori mă rădicam până-n brâu deasupra şanţului din vorpostenlinie [avanposturi] să văd cu ochianul francezii şi ştiam că nu or puşca pe un om singur. Nici atunci când am auzit că flueră gloanţele de gewehre [puşti] şi din mitraliere şi ştiam că e aproape francezul şi vedeam mulţime de duşmani pe dealul din faţă şi ştiam că suntem încunjuraţi nu eram deloc fricos, şi atunci glumeam, că eu foarte iute mă împac cu soartea, mai ales în aşa cazuri. Numa atunci m-am gândit serios la moarte când am văzut pe Pop că lângă mine cade jos aşa de aproape că încă l-am prins şi l-am văzut că-i iese pe gură sânge. Atunci m-am schimbat foarte aşa că poate că şi tremuram. Când am văzut pe francezi nu mult mi-a păsat că ştiam că nu ne-ar omorî ei pe noi, cari nu din voia noastră am venit să ne luptăm cu ei şi ştiind şi acea că ai noşti nici unul nu a puşcat în ei. Drept că nu mi-am închipuit aşa cum s-o purtat faţă de noi şi mai ales faţă de nemţi. Neamţ nu mi-ar fi plăcut să fiu atunci, dar nici acum. Pop, poate pentru că l-au rănit, s-a spăriat în prima dată când i-a văzut şi se ruga în gura mare să nu ne facă nimic, în vreme ce eu îi tot ziceam să tacă, că ăia nici gând n-au să ne facă ceva. Numai unul s-a [un cuvânt ilizibil] cu gewehrul cătră noi, dar ne-am tras dinaintea lui şi ne-am luat încoace, adecă cătră stellungul francezilor. Să ne lăsăm ţara şi părinţii că nu ni-i vedem până s-o sfârşi războiul. Doamne dă să fie cât de curând sfârşitul.

30. [septembrie 1918]

Purtarea poporului pe unde am venit m-a surprins. La aşa ceva nu m-am gândit. Eu zic însă că nu direct din ură faţă de Austro-Ung.[aria], făr mai tare din entusiasm războinic, care la alt popor nu e posibil după atâtea suferinţi şi 4 ani de războiu, a devenit purtarea.

În 12 sept., seara cam pe la 7 oare eram pe la Baonscmda [comanda batalionului] francezilor din faţa stellungului nost. Acolo m-am despărţit de Pop. Am vorbit cu un francez să-l primească în paza lor că nu poate mai departe veni. A şi rămas acolo apoi şi cu automobil o zis că l-or transporta în careva spital. Acolo m-am întîlnit cu Hontsomski, [un cuvânt ilizibil] şi cu vreo 80 de oameni şi un post am venit mai încoace. Fiindcă austro-ungari nu o mai căzut în prinsoare franceză până acum, în tot locul pe unde treceam, se adunau soldaţii să ne vadă. Atunci am simţit şi mai tare şi am înţăles că ce înseamnă asta: „prinsonier“.

Cam pe la 9 oare seara am ajuns în Troyan, unde ne-a luat tot-tot ce am avut, afară de bani şi orolog şi hainele ce o fost pe noi. Acolo s-a adunat toţi prinsonierii făcuţi în ziua aceea. (Cam vreo 2 mii). Demineaţa ne-am pornit de acolo şi pe la amiazi am sosit într-un sat unde am căpătat de amiazi pâne albă şi conservă. Eu şi cu 3 voluntari încă tot cu ofiţerii am venit. Când treceam prin sate poporul era deja alarmizat tot şi ne aştepta pe străzi să-şi mai golească ura prin sudălmi şi scuipări asupra noastră, mai ales asupra nemţilor. Tot striga: „Caput boche“, „a Paris!“ şi cine ştie că câte. N-ai fi văzut nicăiri nici pe cei mai bătrâni, ori pe careva femeie să plângă, cum e pe la noi când văd aducând prinsonieri! Ce face războiul?! Nu-şi aduceau aminte că şi după noi mamele plâng şi că şi ai lor fii sunt undeva în aşa soarte. Ce rău era apoi, căci când am vrut să ne împărţim pânea şi să ne tăiem conservele, că nu am avut cuţite deloc şi eram flămânzi foarte, că în 24 de oare nu am fost mâncat nimic. Eram şi obosiţi rău că noaptea nu am durmit deloc, că eram tot afară şi nu am avut nici cu ce ne învăli. Aşa ne-am petrecut încă 2 zile şi 2 nopţi, până am ajuns în lagărul americanilor din Ligny. Americanii se purtau serioşi şi uman faţă de noi, nu vedeai pe nime să-şi bată joc de noi şi am fi foastă îndestuliţi în toată forma, dar eram afară şi ziua şi noaptea. Adecă din bunăvoinţa ofiţerilor noşti, voluntarii am fost aleşi dintre ei şi ne-a trimăs între unteroffiţeri [subofiţeri]. Ei o mers noaptea într-o baracă şi noi trebuia să durmim afară, măcar că încă tot nu aveam cu ce ne învăli. Ofiţerii o fost mai la urmă în număr de 80, afară de maiorul Hrabal, care a fost dus la întrebare şi nu o mai venit îndărăpt. Cei mai mulţi ofiţeri sunt de la 51 şi după aceea de la 63. De la 62 numai 3. E prins şi d-nu Körösi care şi aici mi-a împrumutat deja vreo 23 de franci. Foarte de multe ori m-a ajutat până acum şi asta n-o să o uit până voi trăi.

Cu ceilalţi ofiţeri nu simpatizez deloc, nici eu, nici ceilalţi voluntari, mai ales [cu] cadeţii că deloc nu ne-o prins partea şi nu o zis o vorbă cătră francezi în favorul nost. […]

Acolo ne-a hrănit foarte bine americanii. De 3 ori pe zi câte un sfert de pâne albă şi la 5 o conservă de carne mare şi una de fasole. Căpătăm şi cafea de 3 ori pe zi. Ne-am fost şi urâtă cu atâta carne. Acolo s-a întâmplat că 2 infanterişti atâta conservă o mâncat, până le-a crepat rânza. Foarte multă ruşine a adus asupra noastră şi asupra ţării şi neamului nost soldăţimea asta. Dar pot să zic că nici ofiţerii noşti (afară de câţiva, cei mai mulţi români) nu s-a purtat de tot corect. Apoi de fähnrici nici nu vorbesc.

Acolo au ascultat pe toţi ofiţerii şi şi pe mine. Pe mine au vrut să mă lase acolo cu alţi câţiva unteroffiţeri la ceva ocupaţiune, dar nu am vrut să rămân [separat] de ofiţeri şi de voluntari şi am rugat pe un jidan din România, soldat în armata franceză, să nu mă lase acolo şi mi-a împlinit cererea. Aşadar, în 22 Sept.[embrie] am venit şi cu toţi ceialalţi în lagărul ăsta de aici din St. Dizier. Ne-a adus în 8 oare cu trenul până aici. Acolo o fost cam 4 mii de oameni afară de nemţi, când o fost mai mulţi şi aceia acum tot sunt aici, de unde aşteptăm în tot ceasul să ne ducă mai departe undeva. […]

7 oct.[ombrie 1918]

Sunt în Orleans. Am călătorit cu trenul din St. Dizier prin Dijon, prin sudul Franciei, până aici. (Ar fi foastă o călătorie plăcută de ne-ar fi dat de mâncare. Dar vai pe cum se vede nu ne-om sătura până vom ajunge acasă. Nu aşa mi-am închipuit soarta unui prinsonier mai ales român, în Francia bogată. Pe zi ce merge tot mai insimpatici devin înaintea noastră. Şi încă se încumetă de vin şi ne batjocoresc că pentru ce am început războiul în Sârbia şi zic că „aşa că aici e mai bine ca în Austro-Ungaria şi Germania!?“

De abia am aşteptat să ne trimită mai departe din lagărul din St. Dizier şi – cum zice proverbul – am scăpat de dracu şi am dat de tatăl său. E drept că tot rişcasă [fiertură de orez] am mâncat şi acolo dar barăm era destul şi şi pânea era mai mare. Aici căpătăm foarte puţin şi suntem slabi ca frunza. Nemţii cari sunt aici trăiesc mai bine. Zic că noi nu stăm aici mai mult de 3 zile şi mergem într-alt lagăr ori la lucru. Noi şi şi fähnricii am fost împărţiţi între soldaţi, în bărăci. De ieri însă suntem iară laolaltă într-altă băracă – murdară şi plouă în ea.

Este cantină şi aici dar bani nu am defel că acele 40 de coroane nu mi le-o dat încă: pe cum zic nemţii nici nu ne vor da banii dacă ne mută din un lagăr într-altul. […]

15 oct.[ombrie 1918]

Mersul vieţii mi-e foarte monoton. Demineaţa la 5.30 e apel, după apel primim prânzul (o ulcea de rişcaşă). Cum o mâncăm ne şi culcăm şi durmim până la 9h mai ales cînd nu e timp frumos, atunci durmim mai mult. Ne sculăm şi ne spălăm, pe atunci ne aduc pînea! Demulte ori ne află încă în pat. Eu o şi mînc mai totdeauna. Alţii, cari au bani şi îşi mai cumpără şi altceva. Aceia nu sunt aşa de flămînzi.

La 11 ori 11h şi 30 ne aduc amiaza. Rişcaşa goală, cam 2 ulcele şi jum[ătate] la unul.

Dupăamiazi de e timp frumos jucăm [un cuvânt ilizibil], ori fotbal. Cam pe la 1 oare deschid cantina şi cumpărăm gazetă. Seara la jum[ătate] la cu 6 e apel, după apel e cină. Asta e mai bună, că rişcaşa e unsuroasă bine şi e fiartă încă în zupă de carne. Mai căpătăm şi cam 20 [un cuvânt ilizibil] de carne de vită.

De cîteva zile trăim numai aşa „bine“, pînă acum nu ne da carne şi nici atîta rişcaşă. […].

Sunt supărat că nu am bani să-mi cumpăr gramatică franceză să învăţ ceva şi să am ceva ocupaţiune. […]

29 oct.[ombrie] 1918

De 2 zile iar suntem în alt lagăr, în Etampes. Tot din rău în mai mare rău. Aici am mânca bucuros urezul acela ce-l aveam în Orléans. Aici trăim numai cu napi şi cu peşte. Şi acele sunt aşa de puţine de nu ne putem sătura cu ele şi sunt aşa de rele de mai rele nu am mâncat doară nici în Praga. […]

Nemţii sunt mai bine tractaţi ca noi, măcar că noi în lagărul din Orléans mai mult am fasolit până la un timp decât ei. Ei şi aici sunt mai mare domni decât noi. În tot locul ei sunt primii.

Acum e pe la 12 oare. Am mâncat deja, dar sunt mai flămând decât înainte de amiazi. Pânea nu ne vine până la 4. Însă aştept foarte să citesc gazeta de azi în care stă că Austro-Ungaria a implorat pacea şi e o hartă a sectorului Ungariei unde e semnat că România e mărită cu Ardealul până la Tisa. Asta mă face nerăbduriu că nu ştiu că e dat, e ocupat deja, ori ce e cu Ardealul.

De câteva zile s-a întărit şi mai tare în mine hotărârea ace[e]a să intru în armata română. Numa unu ori 2 să mai vină apoi nu m-aş mai gândi nici oară. Şi aşa să ştiu numa că România e deja pe partea Antantei şi e intrată desigur în acţiune îmi cer să mă lase în România. Mi-e frică însă că nu m-or lăsa. Îmi pare bine că nu mi-am dat şi eu cu fähnricii deodată rugarea ce am fost făcută să mă lase în aspirantenlagăr, că aş fi şi eu încuiat şi doară nici aşa nu mi-ar împlini cererea asta.

Aici în lagărul ăsta suntem într-o moară pustie aşezaţi. Durmim 23 într-o oda[i]e pe pa[i]e jos. E plin de pureci şi de păduchi. Pe lângă noi curge un râu mic. Acolo ne spălăm. Noaptea şi latrina e mutată în casă şi uşile sunt încuiate de nu poţi ieşi afară. Pază mare. […]

5 Oct.[ombrie 1918]

De ieri încoace sunt considerat de ungurii ăştia ca trădător de patrie. Ei toţi îmi promit că nu am la ce să mă mai duc în Ungaria. În Ungaria nici nu mă mai duc că după ştirile de ieri din gazete speranţa noastră e bazată. Imposibil să mai rămână românii din Ardeal sub jug ungar. Că în zadar vreau ei să ne dea autonomie, făr să ne deslipim de unguri. La ace[e]a nu cred că s-o învoi o lume întreagă. Şi mai multe împrejurări ne dau să credem că numai în România ne vom mai reîntoarce. Mă ameninţă totuşi.

Ieri, aducând gazeta ştirea că Austro-Ungaria o capitulat, o venit adjutantul la mine şi mi-a spus că războiul s-a sfârşit şi nu trebuie altu să mă [un cuvânt ilizibil]. Alaltăieri a cerut şi Barboş „ca român Transilvănean“ să asculte căpitanul la raport. El a avut alte ţinte şi mai mari. S-a ştiut însă şi asta imediat. N-avem ce să facem dacă francezii nu se interesează deloc de noi românii şi nici un raport nu vreau să ţină cu noi. Destul de rău e şi ace[e]a că pe fähnricii de unguri i-a împărţit la soldaţii români şi la unguri nu a rămas nimeni. Ca pe un lucru foarte bagatel ne tractează. Eu zic că ofiţerii ăştia francezi activi ca şi massa poporului francez nu cunosc popoarele din Europa şi nu cunosc nici Geografia.

Ieri am fost la vizită medicală şi eram flămând de oribil. Stomacul începe să mă doară. Până acum de când suntem în Étampes la amiazi numa zamă goală cu câţiva napi şi porodici puţine. E roşie numa. De multe [ori] e peşte în loc de carne. Seara numai zamă ca şi la amiazi, însă nu e nici unsoare pe ea şi nu e nici sare în ea. Acum credem că ni s-o schimba soartea pentru că am depus armele şi că apoi suntem şi noi împărţiţi la lucru câte cu 10 oameni. Aici în satele din jurul P.ului [Parisului] ne vor trimite. Azi după amiazi pornim.[…]

Vineri 8 Nov.[embrie 1918]

Ce am dorit de 4 ani încoace s-a împlinit. Germania încă a capitulat. Acum cred şi mai tare că pe Crăciun vom fi acasă cu ajutorul lui D-zeu. Doamne dă!

Însă şi la ace[e]a am ajuns la ce nu m-am gândit. Am ajuns cu 10 oameni în satul Vaumoise, la proprietar mare, la lucru. 4 zile am călătorit şi pe tren de persoane şi pe tren de vite, şi flămând şi sătul. Francezii şi italienii cu cari ne întâlneam pe la gări toţi ne întâmpinau cu gura mare: Finie la guerre!!! Finie la guerre!! Mulţi şi-ar împărţi şi pânea cu noi zicând că suntem flămânzi. Am venit până ieri la amiazi cu Barboş laolaltă, dar el apoi a rămas cu ai lui. Am văzut şi soldaţi englezi. Sunt foarte eleganţi. Chipiul lor aseamănă cu al ruşilor, hainele le sunt galbene. Sunt şi frumoşi mai tare ca italienii. Italienii erau foarte prietenoşi cu noi. Ei mergeau acasă. Cei mai mulţi erau de pe sectoarele evacuate din partea trupelor noastre. Cale de 5 oare au venit în 4 zile.

Aici aş fi îndestulit cu soartea de nu ar trebui să lucru cu infanteriştii laolaltă. Azi la 8 oare am sosit cu un francez care e cu noi ca post [?] de detachement. Proprietarul însă nu ştiu că ce fel de om e. M-a-ntrebat ce profesiune am acasă. I-am spus că sunt universitar şi apoi ne-a arătat locuinţa noastră. Un edificiu foarte vechi, gros, de piatră. Ne va fi frig la iarnă! Avem nişte pa[i]e acolo şi un cuptor încă avem. S-a şi apucat o femeie să ne fiarbă amiaza. Crumpene destule sunt puse într-o căldare şi fierte în unsoare destulă. Am vorbit apoi mai târziu cu un domn mai bătrân care s-a interesat de multe. Şi acesta m-a-ntrebat că ce sunt acasă şi de câţi ani sunt. Mi-a prins apoi mâna şi s-a uitat în palmă zicând că eu nu am lucrat. Apoi a mai vorbit ceva cu postul despre lucru. Cred că a zis că eu să nu fiu pus la lucru. Era destul de prietenos faţă de mine bătrânul. Înţăleg destul franţozeşte. Tare bine îmi prinde ce am învăţat la gimnaziu şi şi dicţionarul româno-francez ce îl am.

10 nov.[embrie 1918]

Ieri am ajuns la ce nu m-am prea aşteptat. M-or pus francezii la lucru. În prima dată am lucrat la gunoi, apoi m-a pus la măturat în fabrica de zahăr şi la cărat la cărbuni. Încă alaltăieri mi-a spus un francez că patron-ul nost nu e om bun, dar la aşa ceva nu m-am gândit să ajung. El ştia că sunt aspirant şi sunt student universitar şi totuşi se uita la mine şi mă grăbea să lucru să clădesc gunoiul. M-am amărît cu totul [?]. Se naşte în mine o ură mare faţă de Francia. Mă mai îmbucură acum acea că Kaiserul o abzis şi că revoluţia din Germania va aduce pe cum se aude pacea, cred că în luna asta. […]

Joi 26 Nov.[embrie 1918]

Azi înainte de amiazi [un cuvânt ilizibil] acasă. Am făcut curăţănie în odăi, că se aude că vin ceva ofiţeri să vizite. Ieri am fost fugit. Demineaţa am zis că sunt malad [fr. malade; bolnav]. Eram foarte obosit că o noapte întreagă şi o zi nu am durmit şi am lucrat în fabrică. Sculându-mă, demineaţa, mi-a venit nebunia ace[e]a în cap să fug, măcar că nu am avut nimic de mâncat. De năcăjit şi de disperat, eram ieşit cu totul din echilibru. Nici nu am plâns de când sunt atâta cât în zilele astea. Patronul numa ace[e]a zice că „prison“ şi apoi înaintea lor aşa ceva asta ca şi „câne“. Nu vrea să recunoască că eu ce sunt acasă şi mă tratează chiar ca pe un soldat. De-abia pot suporta munca grea de aici. Iar sunt la napi. Din fabrică m-a scos că nu am lucrat aşa cum i-a plăcut lui. Când am fugit, m-am dus în pădurea din apropiere şi acolo m-am ascuns. Însă o dat de mine, dar pe când m-a căutat de a 2[a] oară m-am tras de acolo mai departe. Seara, dacă a-ntunecat, am venit îndărăpt. Au telefonat deja şi m-o căutat în toate părţile. Au vrut să mă încuie, dar am zis că am fost obosit rău şi le-am spus că am lucrat marţi şi pentru ieri. Acum sunt întrucâtva mai liniştit. De m-ar fi prins, atunci 30 zile arest aş avea deja.

S-a-ntâmplat între noi un caz nemaipomenit. Un om dintre oamenii ce sunt cu mine m-a spus către francezi că vreau să fug. Mi-i ruşine că sunt român înaintea la ace[i]a cari sunt încă aici, unguri şi sârbi, care sârbi prinşi în Serbia în [1]914 merg azi acasă.

Acum m-am hotărât definitiv să scriu lui Goga. Altceva nu pot să fac. Acum mă mai îmbucură că ăştia merg acasă. Cred că şi noi o să mergem în curs de o lună. Dar mult va fi însă şi ăsta timp aici. E frig rău. Acasă nu am scris demult. Mâncarea puţină. Lucru greu. […]

18 Dec.[embrie] 1918

De luni sunt iar în depoul din Étampes. Am scăpat, har D-lui de patronul acela. Aici traiul e rău foarte, dar barăm nu sunt expus la cea mai mare ruşine şi la un lucru greu şi insuportabil. Am scăpat şi de gardianul acela prost, care încă s-a purtat foarte josnic faţă de mine. […] Mulţămesc lui D-zeu că de când sunt aici în Francia am cunoscut pe francezi, că cred că altul nu mai voi dori să viu să le văd ţeara lor cultă.

11-12 noaptea am visat că a venit după noi telegramă să mergem în depou şi într-adevăr aşa s-a întâmplat. Aici însă nu sunt aşa veşti că românii să meargă acasă. Nu ne spun nimic sigur că ce vreau să facă cu noi, dar cred că eu la lucru altu nu o să merg.

Aud că şi Barboş chiar aşa a păţit ca şi mine, şi apoi francezii zic că se poartă uman cu prinsonierii!? Nu se interesează de noi nici atâta cât de un animal. Din mâncare ne trag nemţii şi ei nu văd asta. Noi mâncăm numai napi şi un peşte pe zi, nemţii însă cartofi şi carne. Ei şi aici se află mai bine ca noi.

Se aude că austro-ungarii să meargă în Italia. Doamne dă cât de-ngrabă! Sunt de 3 luni deja în prinsoare şi atâta am suferit până acum, cât mi-ar putea fi destul pe toată viaţa. Sunt foarte slab. Păduchii şi purecii sunt foarte mulţi. E încă şi frig mare. În toată noaptea sunt acasă în vis. Tot cu mama mă visez. Şi azi noapte o-am apărat că cineva a vrut s-o bată. Îmi place că barăm noaptea în somn ne întâlnim.

23 decemvre [1918]

Sunt încă tot în depoul din Étampes. Mânc la napi să meargă, însă nici de ăştia nu sunt atîţ[i]a să te saturi barăm. La soartea-mi tristă nu mă mai gîndesc, tră[i]esc cu totul pe o altă lume, unde nu-ţi dă nime nimic şi nu dai nimic la nime, unde numai bătrânii cei pocăiţi tră[i]esc, cari îşi aşteaptă sfârşitul împăcaţi cu soarta lor. Nu mă gândesc nici la ziua scăpării, că atunci foarte multe-mi vin în minte şi mă cuprinde o durere mare. Nu mă gândesc că sunt în Francia, numai când citesc gazeta mă mai gândesc cu un dor mare la o ţeară scumpă, departe-n răsărit.

Acum m-am învăţat să-mi iubesc numai neamul meu şi să zic şi eu „Cine a îndrăgit streinii mânca-l-ar numai cânii“.

Azi o venit Barboş de la lucru. Zice că iar a trebuit să lucreze, că l-a pălmuit, l-a lovit cu puşca şi l-a trântit la pământ. Eu şi el suntem cei mai făr de noroc. Le pare bine la unguri.