a4

Propunere pentru un tablou vivant

Ion Vartic

O decizie – debutată de altfel cu virgulă între subiect şi predicat – a Tribunalului Alba oferă ziarului Cotidianul ocazia de a monta, cu o bucurie curat psihanalizabilă, două pagini „festive“ în numărul 450, din 30 august a.c. Pe coloana ei centrală, pagina întâi a ziarului anunţă, de sus până jos, că, cică, „scriitorii, artiştii (sic!), muzicienii”, inclusiv pictorii, „au uniuni ilegale, menţinute în viaţă” „prin imensul trafic de influenţă care controlează România”. Cum lesne se vede din formulările citate şi din ilustraţia-anexă, cartuşul paginii întâi nu conţine o informaţie obiectivă, ci preludiul incoerent al unui pamflet confuz. Acesta din urmă ocupă toată pagina 3 a publicaţiei. E articolul de fond, mai bine-zis, articolul de delir al ziarului, sub semnătura unui anume autor, Ioan Vieru. (În paranteză fie spus, nu mă îndoiesc deloc că directorul Cotidianului nu şi-ar da seama ce articol halucinant, deformator al realităţii, găzduieşte. Dar important pare să fie ca delirul scris să-şi facă efectul, păcălind şi ameţind de cap pe cititorul naiv, neiniţiat în perversităţile de culise gazetăreşti. Şi, de fapt, mult mai important e ca uniunile de creaţie şi, mai ales, aceea a scriitorilor – ce rană psihanalizabilă pulsează aici! – să fie odată aruncate în aer.)

Să revenim la articolul de delir al ziarului. Din ghemul încâlcit al frazelor se desprinde totuşi, până la urmă, firul călăuzitor al aiurării semnatarului. Mai întâi – ce ciudat, ce ciudat şi ce ciudat! – articlierul e obsedat de uriaşele, cică, tenebroasele inginerii financiare desfăşurate de uniunile de creaţie, numite de el „colhozuri staliniste“, şi anunţă că decizia juridică de la Alba ar pune, în fine, capăt „unei imense afaceri cu bani publici“, declanşate de „o filosofie a colhozului stalinist“, „la indicaţiile şi sub supravegherea fostei Securităţi, precum şi ale unei clase politice ilegitime“. Oarecum întortocheat, dar indubitabil logic. De unde şi concluzia radicală a gazetarului: e întâiaşi dată pentru prima oară, cum ar spune Caragiale, când justiţia română a fost, în sfârşit, corectă. De aici încolo, până la capătul articolului de delir, se aude, în bas continuu, şi şlagărul verii, lansat, ca solişti, de vulpea Alisa şi de motanul Basilio, despre justiţia păgână şi infractorii-martiri „cu românism în ei“ (e un citat aici, dar nu din articlier, ci din altul mai mare).

E un moment istoric, de răscruce, subliniază în mod repetat semnatarul, în istoria românească, dar meritul real nu se datorează atât judecătorilor din Alba, care nu prea ştiau ce fac („Fără să bănuiască, magistraţii din Alba…“ ş.a.m.d.), ci buturugii mici. După semnatarul articolului, buturuga mare răsturnată este societatea românească cu justiţia ei cu tot. Iar Uniunea Scriitorilor ar fi doar un „colhoz stalinist“, cu peste două mii de colhoznici, fireşte, îmbogăţiţi, dar, ca mai toţi cetăţenii României actuale, „paralizaţi dramatic de o frică asemănătoare celei de dinainte de 1989“; noroc, totuşi, că, dintre ei, s-au desprins vreo douăj’ de mujici antistalinişti – „oameni liberi“, zice autorul, neînfricaţi – care, în loc să-şi cultive hârtia proprie, se jertfesc pe altarul patriei şi al justiţiei la fel de nerecunoscătoare: „Un mic grup de scriitori, care merită enorm de la societate, a petrecut ani de zile pe holurile unei judecătorii din Bucureşti, prins în absurdul pe care justiţia şi l-a permis în aplicarea legii. […] Acest grup este o victimă, inclusiv a sistemului în care a funcţionat justiţia până acum, şi reprezentanţii statului român, în frunte cu preşedintele ţării, ar fi firesc să-şi prezinte oficial scuze“. Dar nu mi se pare că ar fi de-ajuns numai aceste scuze locale. Însuşi preşedintele Comisiei Europene ar trebui să-şi prezinte scuzele, iar MCV-ul bruxellez ar trebui să-i dedice micului grup de scriitori un paragraf special, oferindu-i totodată şi un Schengen personal. De-ar mai fi pe-aici, chiar Budai-Deleanu ar exclama din nou: „Muză! ce lui Omir odinioară/ Cântaşi…/ Cântă şi mie, fii bunişoară,/ Toate ce făcu micul grup/ Ce mişcằ România…“ Aici, Cocon Idiotiseanul ar preciza pe loc că ultimul vers nu este din Ţiganiada, ci din poeticul Cotidianului, care susţine că: „… apărându-şi dreptul la identitate şi exercitarea libertăţii constituţionale [n. n.: asta tare i-ar plăcea lui Pristanda!], micul grup de scriitori a mişcat România“.

Sigur că, cândva, peste mulţi, foarte mulţi ani, micul grup de scriitori, mumificat, va străjui scara de onoare a Înaltei Curţi de Justiţie, pentru că a lansat principiul juridic fundamental după care se va călăuzi justiţia, unul încă incomprehensibil pentru cei de azi: „… ei sunt acum, pe bună dreptate, avangarda unei schimbări iminente, având legea de partea lor, pentru că vor să o aplice aparent împotriva tuturor, respectiv a celor care cred în manipularea celor exteriori legii“. Dar, până una alta, micul grup de scriitori ar putea întregi căruţa cu paiaţe a lui Caragiale de pe esplanada Teatrului Naţional. Aici, ei ar putea figura, într-un tablou vivant, felul în care, în rol de antei măricei ori mititei, îşi exercită „libertatea constituţională”, clătinând bolta daco-română – uniunile, justiţia, societatea – totul pus în mişcare de mântuitori.

Nu-i cam mult ca uniunile, justiţia, societatea – adică tot ce suntem – să cadă pentru ca micul grup să iasă-n faţă la aplauze?