a14

Interviu realizat de Alexandru Ştefănescu

Despre Nietzsche şi Dostoievski

Pe parcursul anului 2014 – cu aproximaţie, de la naşterea fiicei mele, Antonia-Isadora (ianuarie), singura strănepoată a profesorului Ion Ianoşi, şi până la ziua de naştere a mamei mele, Maria Ştefănescu (noiembrie), singura fiică a bunicilor mei, prematur dispărută dintre noi – am lucrat împreună cu Ion Ianoşi la ceea ce se voia a fi un mic volum de dialoguri/interviuri. Tehnica era simplă: eu concepeam întrebările, Ion Ianoşi răspundea în scris, apoi separat şi/sau împreună, vegheaţi uneori de ochiul vigilent al Janinei Ianoşi, revedeam răspunsurile şi organizam, cu meticulozitate, materialul rezultat. Temele erau diverse, deopotrivă biografice şi teoretice – iar materialul prindea treptat formă şi consistenţă. A urmat apoi o perioadă nefastă, presărată cu boli şi infirmităţi, culminând cu dispariţia ambilor mei bunici – Ion Ianoşi la 1 iulie 2016, Janina la 16 ianuarie 2017. În vara acestui an, am luat pe cont propriu revederea manuscrisului, asumându-mi sarcina pregătirii lui pentru tipar. Dau, astăzi, spre publicare – prin bunăvoinţa doamnei Marta Petreu – două ample fragmente din dialogul consumat, cu menţiunea câtorva modificări faţă de textul iniţial, menite să dea o formă rotundă, autonomă, materialului pe care îl încredinţez Revistei „Apostrof“.

Alexandru Ştefănescu

Alexandru Ştefănescu: Dragă Janos, culturile germană şi rusă au fost mereu în centrul preocupărilor tale – o demonstrează cărţile şi studiile publicate, pre- şi postfeţele la volumele traduse de Janina, iar ceva mai recent seria „Autori şi opere“ (2007), care leagă multe dintre contribuţiile tale într-un tot unitar. Din cultura germană te-au interesat mereu Hegel, Nietzsche, Thomas Mann – şi lista poate desigur continua. Nietzsche este un „negator“, un continuator al modernităţii prin negarea ei – adică un postmodern, care vrea să „ucidă“ lumea ca s-o salveze, pe viitor, de ea însăşi. Soluţia unei crize e adesea o altă „criză“. De fapt, el şi spune despre sine că va veni o vreme când numele său va fi legat de o criză inexpugnabilă, de cea mai profundă „ciocnire a conştiinţelor“. Şi adaugă profetic: „Ich bin kein Mensch, ich bin Dynamit“. Ce zici de acest „autoportret“?

Ion Ianoşi: Amintesc în ordine cronologică contribuţiile mele. În cartea Dostoievski – tragedia subteranei, i-am pus faţă în faţă pe ilustrul romancier cu autori mult influenţaţi de el: Nietzsche, Şestov, Gide, Camus, Thomas Mann. În prima ediţie (1968), am împerecheat pe rând personajele unor scrieri, de la Raskolnikov… şi Zarathustra; în ediţiile următoare (2000, 2004, 2013), am rezervat celor cinci o parte de sine stătătoare, Ecouri şi interferenţe, începută cu Nietzsche. Ideea conţinută în titlul cărţii Nearta – artă am detaliat-o în volumul al doilea (1985), prin „artele“ proprii filosofiei. Astfel, am schiţat o triunghiulară racordare a marilor filosofi la „arhitectură-epic“, „muzică-liric“ şi „teatru-dramaturgic“. Pe Marx l-am văzut ca pe un arhitect al gândirii (în descendenţa unor Aristotel şi Spinoza); pe Nietzsche, ca (după Platon) pe cel mai important muzician al cugetării moderne; iar pe Kant (încă dinaintea lui Hegel), ca pe dramaturgul monumentalei construcţii unitare, „triada“ Criticelor. Am prefaţat apoi, la îndemnul prietenului Marian Papahagi, Genealogia moralei (1993), tradusă de Horia Stanca şi Janina Ianoşi. (Janina a mai tradus şi conferinţa ţinută de Thomas Mann în 1947 la Zürich, Filosofia lui Nietzsche în lumina experienţei noastre – vezi volumul Thomas Mann, Germania şi germanii, 1998.) După scurtă vreme, am prezentat la „Institutul Goethe“ din Bucureşti o comunicare cu prilejul împlinirii unui secol şi jumătate de la naşterea lui Nietzsche (1994). Textul, revăzut, avea să-l tipărească revista Secolul 21, în amplul său număr omagial (1-6/2001), sub titlul Nietzsche şi Marx (datată „noiembrie-decembrie 2000“). Se va număra printre studiile mele cele mai controversate, alături din Sine ira et studio din volumul despre Manifestul Partidului Comunist, îngrijit de Cristian Preda (1998, 2006).

Friedrich Nietzsche a avut o ascensiune meteorică. La numai 25 de ani a fost invitat ca profesor de filologie clasică la Universitatea din Basel. După zece ani, bolile l-au obligat să-şi părăsească funcţia. Îi mai rămăseseră nouă ani de viaţă lucidă, pe care i-a petrecut ca fugitivus errans, alternativ la Sils-Maria, din regiunea elveţiană Engadin (vara), şi în sudul Franţei ori nordul Italiei (iarna), de preferinţă în zone de joncţiune dintre mare şi munte. Nu împlinise încă 45 de ani la prăbuşirea sa psihică din Torino. Nouăsprezece ani de efort supraomenesc, alternând adesea căderi psihice cu explozii de vitalitate – şi unsprezece ani vegetativi, până la moartea din Weimar (1900).

Productivitatea sa a fost extraordinară. De când, din anii optzeci ai secolului trecut, dispunem de completa ediţie critică germană realizată de Georgio Colli şi Mazzino Montinari, ne e lesne să inventariem componentele operei: 13 volume de Opere complete (1-6 antume, 7-13 postume) şi 8 volume de Scrisori complete. Datorită rigorii cu care au fost reconstituite însemnările postume, am depăşit faza când consideram Voinţa de putere o scriere organică, cu toate că fusese compilată din fragmentele rămase în urmă, de către Elisabeth Förster-Nietzsche, sprijinită de soţul ei, un cuplu care a şi impulsionat manipularea operei nietzscheene ca vestitoare a naţional-socialismului.

E parţial inexactă şi acuza adresată culturii noastre predecembriste de a fi interzis şi traduceri, şi comentarii. După prezenţele interbelice, noii diriguitori au impus într-adevăr tăcerea. Dar, în interdicţie, în cursul anilor ’70 şi ’80, au apărut tot mai semnificative „breşe“. Gabriel Liiceanu şi-a susţinut teza de doctorat cu o analiză a Naşterii tragediei, inclusă ca prima parte a debutului său editorial, Tragicul. O fenomenologie a limitei şi depăşirii (1975). V.E. Maşek a reuşit să „pitească“ în antologia sa De la Apollo la Faust (1978), ca piesă de rezistenţă, Naşterea tragediei, în traducerea lui Ion Dobrogeanu-Gherea şi Ion Herdan. Contribuţiile lui Tudor Vianu au fost republicate în ediţia de Opere – printre ele Fr. Nietzsche şi filozofia ca formă de viaţă (în vol. 9, 1980). Simion Dănilă a tradus Poezii (1980), iar Al. Leahu – Cazul Wagner şi Nietzsche contra Wagner (1983). Nu-i de mirare că şi eu am putut să mă inserez în această relativă permisivitate.

Editarea tuturor antumelor şi a unor scrieri postume – uneori în două-trei traduceri paralele – a fost impulsionată, e drept, abia din anii ‘90.

Cum să-l caracterizez cât mai succint pe Nietzsche? Unul dintre cei mai desăvârşiţi mânuitori artişti ai limbii germane, alături de Luther, Goethe, Hölderlin. Stilist fără de pereche. Un maestru al aforismului. Unul care desfide „sistemul“, dar ştie să-şi imprime fragmentele cu o ascunsă ordine (aproape „sistematică“). Individualist orgolios. Detestă masa, identificând-o cu plebea. Contează numai „cei aleşi“. Proclamă aristocraţia spiritului. E antidemocrat, antiliberal, antiparlamentar. Dispreţuieşte femeia. Opune civilizaţiei cultura. Nu suportă marile oraşe, industria, mercantilismul, tot ceea ce a adus cu sine Marea Britanie.

Preferă trecutul prezentului. Ţine să forjeze viitorul din modele îndepărtate în timp şi de modernitate. Îl reinventează pe Zarathustra, cu virtuţile sale „persane“. Elogiază presocraticii, pe cei timpurii cu precădere, împreună cu Eschil şi Sofocle. (Se distanţează, în schimb, de Socrate şi de Euripide.) Afirmă învăţătura greco-romană, o refuză pe cea iudeo-creştină: „Herrenmoral“ în loc de „Herdenmoral“.

Se află în eroare cei care îl consideră antisemit. Antipatizându-i pe englezi (deseori şi pe germani), îi impun evreii (ca şi ruşii). Antiiudaismul său vizează cu totul altceva. Primul monoteism îl consideră ca fiind prima victorie a „sclavilor“ asupra „stăpânilor“, continuată şi agravată de creştinismul izbânditor asupra Romei. Nietzsche e antiteist şi antimonoteist. Să fie el oare ateist sau panteist? În orice caz, e un „imanentist“ – „antitranscendent“. De la Kant citire, preferă „transcendentalul“ în locul „transcendentului“. Printre paradoxurile sale se numără însă atât elogierea omului Iisus concomitent cu biciuirea „moleşirii creştine“ – cât şi înlocuirea Evangheliilor cu pseudoevanghelia sa, concepută tot în patru părţi, Aşa grăit-a Zarathustra.

Mereu bolnav, slăveşte sănătatea. Şi, în claustrarea sa, elogiază violenţa. O moralitate bazată pe cruzime, concomitent cu dispreţul suferinţei, poate avea o unică îmblânzire interpretativă: estetismul imoralismului profesat. Toate excesele verbale nietzscheene – ar fi lesne să fie antologate spre groaza „cumsecădeniei“ – sunt proferate de un om izolat, incapabil de orice faptă agresivă. Ceea ce nu înseamnă că aceste formule radical antiumaniste n-au putut fi şi n-au fost manipulate de călăi autentici.

Nietzsche şi…: analizele comparative cu alţi creatori mai mult sau mai puţin contemporani cu el au ispitit pe mulţi analişti.

Personal nu m-am preocupat de dualitatea „Nietzsche şi Wagner“, deşi motivul decisiv al ataşamentului şi, apoi, al discordiei dintre ei îmi favoriza ipoteza enunţată cu prilejul altor comparaţii. E vorba de tranziţia de la elogiul muzical al mitologiei germanice, la Parsifal, turnură wagneriană pe care mai tânărul confrate a dezavuat-o ca pe o „capitulare“ oportunistă în faţa castităţii creştine.

În schimb, am schiţat raportarea „Nietzsche şi Dostoievski“. Primul l-a descoperit, fulgerător, pe cel de al doilea, în ultimii săi doi ani lucizi, 1887-1888. Şi deşi nu-i stăteau la dispoziţie decât traduceri franceze aproximative (pe cele germane le considera imperfecte), cu antenele sale superfine a intuit uriaşa lor însemnătate universală, ca şi în raport particular cu propria sa operă. În scurtul răstimp psihic nealterat, care i-a mai fost oferit, a citit Însemnări din subterană, Amintiri din Casa Morţilor, Umiliţi şi obidiţi –, iar dintre marile romane, probabil, Crimă şi pedeapsă, Idiotul, Demonii (chiar dacă fragmentar sau indirect). Le-a adnotat în scrisori, scrieri târzii sau apărute postum. S-a vorbit despre calitatea lui extraordinară de „seismograf“, de „semnalizator“ al mişcărilor tectonice violente din prezent şi viitor. Asta l-a şi atras în povestirile şi romanele dostoievskiene. Ele circumscriau, ca şi eseurile proprii, „nihilismul“, „negativismul“, „decadenţa“. De pe la mijlocul secolului al XIX-lea, negativiştii au pus stăpânire pe scena istoriei şi au răspândit nihilismul faţă de tot şi de toate.

Paralelismul diagnosticului îl acceptam ca evident. M-am despărţit însă de cei care subliniau apropierea, dacă nu chiar identitatea, leacului prescris. Berdiaev îmi părea mai credibil decât Şestov (care îl identifica pe romancier cu personajele sale imorale). După opinia mea, de atunci şi de acum, Dostoievski a văzut antidotul crizei în recucerirea, consolidată, a credinţei creştine; pe când Nietzsche s-a străduit mereu s-o dinamiteze şi pe aceasta. Dostoievski a fost, în baza moralităţii evanghelice, net antinihilist, Nietzsche a sperat în depăşirea, prin integrare, a nihilismului – către „marea sănătate“ a „Supraomului“. Prezentul le-a displăcut amândurora, dar unul a căutat izbăvirea în renaşterea tablelor certe ale moralităţii hristice, celălalt – într-un soi de viitor „păgânism“ al domniei celor aleşi. În întrebarea pe care mi-o adresezi, formulezi foarte exact: Nietzsche „vrea să «ucidă» lumea ca s-o salveze, pe viitor, de ea însăşi“. Au ştiut amândoi că „Dumnezeu a murit“, în sensul inactualităţii idealurilor Lui. I-a frământat însă întrebarea dacă credinţa în divinitate se cuvenea reclădită ori depăşită.

Nu-mi pare de aceea adecvată unirea lor prin „elogiul suferinţei“. Cazna e atotstăpânitoare, dar Mântuitorul pe cruce vizează mântuirea omului – chiar dacă soluţia e iubirea extinsă şi asupra hainilor, sărutul fără vorbe dat de Iisus marelui inchizitor. Nietzsche, deşi descendent al pastorilor luterani, nu propovăduieşte iubirea aproapelui, ci înfruntarea lui, la nevoie ura faţă de el. El elogiază, într-adevăr, suferinţa, inclusiv ca pe o plăcere à rebours; Dostoievski e oripilat de suferinţă, ar vrea s-o izgonească din lume, până şi cu ineficienţa unor Mîşkin, Tihon şi Zosima.

Cum să-l apropiem pe Dostoievski de bestiarul ororilor abătute asupra sărmanului „datornic“ (în ambele sensuri ale termenului „Schuld“); cum să-l asociem cu „jocurile festive“ ale suplicierii vinovatului de către „bestia blondă“ („leul“); cum să ni-l imaginăm ca împărtăşind bucuria asprimii exercitate de ilimitata „voinţă de putere“, străină de orice moralitate; cum să-l asociem cu „Zarathustra, cel fără Dumnezeu“?! „Nietzsche şi Dostoievski“ fraternizează antitetic. Tetic, nu rezistă decât relaţia „Zarathustra şi Ivan Karamazov“, şi tot în hăţişul postulărilor pro şi contra.

Nietzsche a ajuns să-l cunoască şi să-l aprecieze pe Dostoievski. Printr-o inversă reciprocitate unilaterală, Tolstoi a ajuns să-l cunoască şi să-l deprecieze pe Nietzsche. Partizanatul tolstoian l-am probat atât în monografia Tolstoi, Romanul unei drame, cât şi în Jurnalul tradus de Janina. Cu cât şi-a fortificat autorul „tolstoismul“ ca eretică moralitate creştină, cu atât mai violent i-a dezavuat el pe Wagner şi pe Nietzsche, totodată pe Beethoven şi pe Shakespeare. Pe Nietzsche a început să-l invoce negativ în studiile sale despre artă de la sfârşitul veacului, ca apoi să-l citească, oripilat, de pe la 1900-1902 şi să-l stigmatizeze, atunci şi câţiva ani mai târziu, în jurnal şi în scrisori. Presupunerile lui: Nietzsche pozitivează egoismul, nu cunoaşte demarcaţia între bine şi rău, Cehov i-a căzut în mreje (în Doamna cu căţelul), lumea nu-l mai ştie pe Kant, ci îl ştie pe Nietzsche; el merită citit doar ca să te îngrozească pe cine adoră acum oamenii. Din fragmentele repetitive ajunge să citez unul singur: „Am citit Zarathustra lui Nietzsche […] şi m-am convins pe deplin că era complet nebun când scria, şi nebun nu într-un sens metaforic, ci în sensul cel mai direct şi mai exact: incoerenţă, salturi de la o idee la alta, comparaţii fără să se indice ce anume se compară, începuturi de idei fără sfârşit, treceri de la o idee la alta prin contrast sau consonanţă, şi totul pe fondul punctului de nebunie – idée fixe – cum că, negând toate temeiurile supreme ale vieţii şi gândirii omeneşti, el îşi demonstrează genialitatea supraomenească. Cum trebuie să fie societatea, dacă un asemenea nebun, şi încă un nebun furios, e recunoscut ca învăţător?“ (Jurnal, 29 decembrie 1900.) „Tolstoi şi Nietzsche“ e o temă univocă.

În schimb, abordarea relaţiei „Nietzsche şi Marx“ m-a singularizat, întrucât din dualitatea subtitlului „asonanţe, disonanţe“, confraţii mei, mai ales cei est-europeni, n-au fost dispuşi să admită decât disonanţele. Şi deşi nu-şi cunoşteau scrierile, pentru mine opoziţia lor a crescut pe terenul multor trăsături comune.

Născuţi la distanţă de 26 de ani (1818, 1844), ambii erau germani, descendenţi din preoţi, rabini şi pastori, întâlnirea sub luteranismul originar sau adoptat îndepărtându-i deopotrivă de monoteisme. Amândoi au pornit în cercetările lor de la gânditorii greci, presocraticii timpurii – sau postsocraticii târzii (epicureeni, sceptici, stoici). Unul s-a ataşat de Hegel, altul – de Schopenhauer. Marx a continuat „teza Luminilor“, deşi antinomic, Nietzsche –„antiteza romantismului“. Ca emigranţi, s-au stabilit, deloc întâmplător, în Nord şi în Sud. Au dezvoltat sociologia şi economia, respectiv psihologia şi antropologia. Post-iluminismul lor l-au radicalizat ca anti-iluminism. Unul a cultivat „proza vieţii“, altul – „poezia culturii“, Ambii – antiliberali şi anticapitalişti, dar unul pe temeiul prezentului pro-capitalist, celălalt prin răsucirea trecutului mitologic într-un viitor dorit. Ambii – revoluţionari utopici, în perspective diferite.

Un exemplu al convergenţei divergente. La numai 25 spre 26 de ani, Marx a dezavuat religia ca „opiu pentru popor“. În schimb, s-a aruncat un văl al tăcerii asupra aceleaşi repulsii, variată de Nietzsche infatigabil până în ultimele scrieri antume şi seria celor postume: religia „otrăveşte rana“ suferindului, „narcotizează“, „anesteziază“ suferinţa, în fapt menţinând-o, iată ce urmăreşte cu obstinaţie şi „medicaţia preoţească“. Pe scurt: „Dumnezeu a murit!“ – „Trăiască Supraomul!“. Paralelismele pot fi uşor înmulţite. Spre exemplu, ca şi la Marx şi, mai pe larg, la Engels, răbufnirile lui Nietzsche împotriva domnului Eugen Dühring se constituie într-un alt veritabil „Anti-Dühring“.

Cât priveşte încărcata posteritate politică a amândurora, i-am schiţat doar câteva dintre aliniamente. „Socialismul real“ l-a expropriat pe Marx pentru sine, „naţional-socialismul“ s-a folosit masiv de Nietzsche. Nu neglijez diferenţa dintre „beţia socială“ şi „beţia estetică“. Nici nu ader însă la obsesiva invocare, de către un imigrant american, unul dintre foştii mei studenţi, a MPC (în loc de MC) ca programul de căpătâi, urmat punct cu punct de totalitarismul stalinist. Hitler şi Stalin i-au manipulat cu aceeaşi nesăbuinţă pe Nietzsche şi pe Marx. Dincolo de co-responsabilitatea lor pentru putinţa de a fi fost partizan expropriaţi, i-am aşezat pe amândoi sub titlul piesei neştiutului lor contemporan rus, Aleksandr Nikolaievici Ostrovski, Bez vinî vinovatîe (1884). Cât de vinovat e fiecare în nevinovăţia lui va trebui mult mai obiectiv cumpănit. Am în faţă ilustrata poştală a monumentului Karl Marx şi Friedrich Engels, din spatele Palatului Republicii est-berlineze, care poartă inscripţia, din 1990: Wir sind unschuldig (Suntem nevinovaţi).

Revin la Dostoievski, pentru o rimă, de aproape toată lumea ignorată, cu posteritatea „vinovat-nevinovatului“ Nietzsche. E vorba de Moeller van der Bruck. El a fost cel care a îngrijit prima ediţie germană Dostoievski, aproape completă, în 22 de volume (1906-1922). Propria sa scriere principală, curând apărută, a fost Das dritte Reich (1923). E preconizatul „Reich“ nou, de după Imperiul romano-german (Carol cel Mare) şi Imperiul prusac (Otto von Bismarch). Cartea şi ideea ei diriguitoare, acea „revoluţie conservatoare“ care va uni naţionalismul cu socialismul, l-a fascinat pe Adolf Hitler, în timp ce-şi scria, în detenţie, Mein Kampf. Aşa a nimerit Dostoievski în vecinătatea nazismului. De ce n-am extinde asocierea nazismului cu Wagner şi Nietzsche, ambii adoraţi de către Hitler?!

A.S.: Vorbeai mai devreme de „binomul“ Berdiaev-Şestov şi diferenţele de interpretare. Totuşi, adesea scriitorii se identifică şi cu acele personaje pe care le deghizează în „antieroi“. Nu e aici vorba, de pildă, ca Dostoievski să fi fost vreun „nietzschean“ tăinuit, cât mai degrabă de a fi „pactizat“, poate, cu personajele sale a/imorale tocmai spre a oferi credibilitate prăbuşirii lor. Oricum, într-un imens vârtej de personaje dostoievskiene ambivalente, adică totodată şi „bune“, şi „rele“ (cu care se şi „luptă“ exegeţii literari, ca de pildă Valeriu Cristea cu al său „Dicţionar“ – ce muncă migăloasă!), schematismul iese din discuţie. Aşadar, e o problemă de „lectură“ aici. Cum receptăm personajele unui mare romancier? Ne „substituim“ frecvent autorului, transferând asupra personajelor propriile noastre valori şi simţăminte, fie ele şi contextuale. E la fel de interesant, deci, să urmărim destinul receptării, ca şi pe cel al creaţiei. Ca să dau un exemplu personal, în adolescenţă, când am început să-l citesc pe Dostoievski, am fost captivat de „nietzscheanul“ inginer Kirillov – chiar şi azi el rămâne unul dintre personajele mele preferate. Tu printre ce (anti)eroi dostoievskieni ţi-ai găsit „reperele“, şi în „bine“, şi în „rău“? Pe cine preferi şi de ce?

I.I.: E binevenit apelul tău la nuanţare, cu o uşoară tentă critică. Ieşindu-i în întâmpinare, disociez două planuri. Nietzsche e gânditor – şi artist. Dostoievski e artist – şi gânditor. Şestov şi Berdiaev, care interpretează povestirile şi romanele lui Dostoievski, sunt teoreticieni. Practica artistică e mai bogată decât orice analiză a ei. De aceea raportările disociative faţă de un roman sunt diverse, dacă nu chiar inverse; şi se pot succeda în varietatea lor, încercând mereu să dezlege „enigmele“ obiectului urmărit.

Dostoievski oferă chiar el cheia înţelegerii sale. Explicit, prin publicistica din Jurnal de scriitor şi prin scrisori; implicit, prin dinamica vie a naraţiunii şi a personajelor ei. El este unul dintre autorii cei mai pătimaşi ai literaturii ruse, şi nu numai, despre care Saltîkov-Şcedrin a observat că scria „cu mâna tremurând de furie“. Şi totuşi, el reuşeşte extraordinara performanţă de a-şi ţine majoritatea romanelor şi personajelor departe de ideologia pe care el însuşi o împărtăşeşte şi căreia, în mărturisiri paralele, îi dă adesea frâu liber.

În răspunsul meu anterior m-am referit precumpănitor la „Weltanschauung“- ul dezvăluit de interpreţi şi interpretări. Prin întrebarea ta, soliciţi replierea pe original, a cărui complexitate i-ar putea justifica atât pe Şestov, cât şi pe Berdiaiev, adică apropierea şi îndepărtarea de Nietzsche. Aş face, de aceea, abstracţie de cele cinci „ecouri şi interferenţe“ din monografia mea şi aş privi marile romane de parcă ele ar sta de sine stătător în faţa noastră, nesolicitând filtre exterioare de explicitare.

Ipoteza mea iniţială – pe care mi-o menţin şi acum – e că personajele romanelor variază, după „omul din subterană“ şi batjocorita de el Liza (una dintre prostituatele „bune“), dualitatea turghenieviană „Hamlet şi Don Quijote“. Mă întrebi dacă „hamleţii“ negativişti nu au izvorât cumva din subteranele propriului său suflet? Răspunsul nu poate fi decât afirmativ. Şi, pentru acesta, nu trebuie să recurgem la avataruri biografice: la presupunerea crimei „stavroghiniene“ pe care el însuşi ar fi comis-o în tinereţe, la anii de ocnă ori la mistuitoarea patimă a ruletei. Textele însele – numai ele – dovedesc profunda ispită a nihilismului (recunoscut ca maladie a secolului al XIX-lea) care i-a marcat în permanenţă fiinţa. Din acest punct de vedere, repet: diagnosticul e „nietzschean“ – ca atare a şi fost identificat şi asumat de către Nietzsche sau Şestov. Problematică e natura dublării „negativilor“ cu „pozitivii“: Rodion şi Sonia, Stavroghin şi Şatov, Versilov (tatăl şi fiul) şi Makar Dolgoruki, Ivan şi Zosima (în marile romane singura inversare a priorităţilor dintre „plus“ şi „minus“ fiind Mîşkin şi Ippolit Terentiev.) Pe „răi“, autorul voia să-i înfrângă şi prin cei „buni“ – mai cu seamă însă prin propriul lor eşec. A dus cu ei o bătălie pe viaţă şi pe moarte. Ştia că îl pândeşte şi pe el înfrângerea; îşi mărturisise doar teama că, de pildă în Fraţii Karamazov, Partea VI, Călugărul rus va rămâne artistic sub partea V, Pro şi contra. Într-adevăr, cum ar fi putut virtuoşii şi virtuoasele ţine piept hipernegativilor Svidrigailov, Şigaliov ori Smerdiakov?

Nu întâmplător, curând după debutul său cu Oameni sărmani, şi-a conceput povestirea Dublul. Dedublarea i-a sfâşiat şi ulterior sufletul. L-aş putea compara cu doctorul Jekyll şi domnul Hyde, unitatea contrariilor inventată de Robert Louis Stevenson şi publicată cinci ani după naşterea lui Dostoievski. E indiscutabil faptul că şi în artă, nu numai în viaţă, Feodor Mihailovici cumula ambele ipostaze, uneori cu o mai mare forţă de convingere axată pe partea cea „rea“, decât pe contraponderea ei „bună“. E greu de negat, totuşi, că n-ar fi dorit să-i înfrângă şi să-i autoînfrângă pe haini: jinduia ca, în cele din urmă, să-i  scoată pe Sonia, Mîşkin, Dolgoruki, Tihon, Zosima izbânditori – ceea ce uneori a reuşit şi deseori nu a reuşit. De aceea i-a rezervat Dostoievski până şi neprihănitului Alioşa o cădere tipic karamazoviană într-un al doilea volum al cărţii, pentru a cărui realizare timpul n-a mai avut răbdare.

„Hamleţii“ izvorau din tainiţele sale, da; cu o forţă chiar superioară „quijoţilor“, da. Dar nu, nu accepta acest fatal deznodământ, i se împotrivea cu disperare, credea în eficienţa tăcerii lui Iisus în faţa logoreii Marelui Inchizitor, spera în putinţa lui Mîşkin de a o salva, totuşi, pe Nastasia Filippovna, ca şi în capacitatea „blestematului psiholog“ Tihon de a reuşi să-l îmbuneze finalmente pe Stavroghin; nemaivorbind de sperata mântuire viitoare a lui Rodion şi Dmitri la ocnă – răsfrângere a propriei nădăjduite mântuiri în „Casa morţilor“, în viitorul său atât existenţial, cât şi literar.

Înţeleg perfect şocul pe care ţi l-a produs Aleksei Kirillov. E unul dintre cele mai complexe şi enigmatice personaje, căutând să i se substituie lui Dumnezeu prin asumarea sinuciderii sale. Nu uita totuşi limita pe care vicleanul autor i-o impune, atunci când dezvăluie finala nelibertate a liberului său arbitru. Ceea ce nu scade măreţia personajului, pe drept interpretat ca pre-existenţialist.

Pe mine personal, Ivan Karamazov m-a fascinat mai presus de alţii. De fiecare dată, am urmărit cu sufletul la gură discuţia lui cu Alioşa, argumentele pe care nu i le poate contracara nici blândul mezin, sărutul drept unica „soluţie“ atât a Învăţătorului, cât şi a discipolului (V); precum şi cele trei întrevederi cu Smerdeakov (XI), în urma cărora Ivan Feodorovici e constrâns să-şi asume rolul de diavol, cu prăbuşirea sa mintală în consecinţă.

Autorii ruşi de frunte, am spus, sunt împătimiţi. Dostoievski deţine recordul, în genere şi mai ales cu Demonii. Tolstoi nu îi egalează partizanatele. Şi totuşi, oricât ar fi fost opuşi ca „subiectivul“ şi „obiectivul“ (sau, în termeni nietzscheeni, „dionisiacul“ şi „apolinicul“), arta amândurora mai şi amestecă extremele. Simpatiile şi rezervele autorului se şi suprapun, de la început, logicii artistice autonom desfăşurate. Cine ar pune pe acelaşi plan atitudinea scriitoricească faţă de Andrei Bolkonski şi Anatoli Kuraghin, Nataşa şi Hélène; apoi, tratamentul aplicat „liniilor“ Kitty-Levin şi Ana-Vronski. Dostoievski avea să se supere pe dezavuarea „cauzei slave“, prin personajul Vronski cel din urmă; Tolstoi era însă organic străin oricărui partizanat naţionalist ori slavofil. Abia după turnura sa „tolstoistă“, scrierile sale au cedat altor partizanate mai puternice, ca de pildă în Sonata Kreutzer. Ele nu i-au afectat totuşi independenţa „obiectivă“ a poziţionării sale, până la Hagi-Murat, favorabil mai degrabă cecenilor decât ruşilor, naraţiune densă şi reuşită excepţională de recuperare a virtuţilor sale artistice de odinioară. (Există şi acolo un capitol „subiectiv“ tăios, împotriva vechiului său „duşman“, ţarul Nicolae I.) Diferenţele dintre cei doi corifei se păstrează; şi se mai şi atenuează, precum în Învierea, unde prinţul Nehliudov şi Katiuşa Maslova îi reeditează întrucâtva pe Rodion Raskolnikov şi Sonia Marmeladova.

Ambilor romancieri le este deseori opus dramaturgul şi povestitorul Cehov. Acesta, într-adevăr, nu se amestecă în soarta personajelor sale, le lasă să-şi asume singure rarele lor bucurii şi desele lor necazuri. În aparenta sa impasibilitate, Anton Pavlovici evită orice gesticulaţii pro şi contra. El îşi neutralizează piesele de teatru prin chiar specificările de gen: Pescăruşul şi Livada cu vişini ar fi, chipurile, „comedii“, Ivanov şi Trei surori – „drame“, iar Unchiul Vania – „scene din viaţa la ţară“. Aceste neaşteptate indicaţii permit, chiar ele, opuse puneri în scenă: am plâns amarnic la Unchiul Vania în regia lui Konstantin Stanislavski, m-am amuzat copios (deşi cu gust amar) la filmul Piesă neterminată pentru pianină mecanică, montată din texte diverse, de către Nichita Mihalkov. La recitirea lor recentă, am continuat totuşi să receptez piesele, cu precădere, prin nemărturisita lor dominantă tragică.

Marii autori occidentali moderni şi „postmoderni“ se încred mai des în oglinda aţintită asupra drumului parcurs de personajele lor, rareori impunându-le opiniile proprii. E suficient să-l compar pe Leopold Bloom, din Ulise-le lui James Joyce, cu Viaţa lui Klim Samghin, romanul şi personajul lui Maxim Gorki. Indiferent de valoarea cu care vom învesti cele două monumentale texte (după părerea mea, contrar minimalizării postsovietice, semnificativă şi în cazul lui Gorki), involuntarul lor paralelism sare în ochi, chiar dacă laolaltă cu deosebirile. Ziua „odiseii“ lui Virág-Bloom, explorată infinitezimal (16 iunie 1904 – ziua precedentă naşterii tatălui meu) şi deceniile în care Klim se străduieşte, fără succes, să nu fie atras de tumultul istoriei, dezvăluie „lumea“ micului burghez, şi irlandez, şi rus, cu dramele lor mărunte, reprezentate grandios. Dacă Joyce rămâne un inegalabil „zugrav“ al universului dublinez, Gorki ajunge, din ce în ce, partizanul deprecierii personajului său, în favoarea opţiunilor adverse.

O altă epopee antiepopeică pe care sunt bucuros s-o recitesc oricând este Omul fără însuşiri, de Robert Musil. Ulrich, autentic intelectual, îşi sublimează prezenţa însuşirilor sale în absenţa lor, participă inactiv la toate activităţile din jur; în atipicitatea sa el rămâne un tipic exponent (de vârf!) al Vienei şi „Kakaniei“ anului 1913. Creatorul lui îl pricepe până în măduva oaselor, dar nu i se substituie în vreun fel; Ulrich şi Agathe, Clarissa şi Walter se autodezvăluie fiecare în felul său, fără să suporte vreun dictat auctorial. De altfel, ultimii, împreună cu Meingast, îl evocă amplu, în „postume“, pe Nietzsche, laolaltă cu Freud, învăţător al vienezilor antebelici.

Ar mai putea urma şi alţii, Proust şi Kafka, Faulkner şi Steinbeck, Rebreanu şi Camil Petrescu. La unii contează şi comentarea propriilor scrieri, la alţii aceasta este lăsată prioritar în seama exegeţilor. Cât de conforme/neconforme originalului sunt exegezele lor o dibuiesc comentatorii comentatorilor. Cititorul simplu nu adoptă nici el vreo altă postură. Receptarea capodoperelor, indiferent dacă profesionistă sau amatoare, le îmbogăţeşte mereu, în chip retroactiv, substanţa.