a8

„Stele înverşunate îndărătul cuvintelor“

Constantin Cubleşan

Fără îndoială, opera poetică a Elenei Ştefoi este un veritabil spectacol vibrant, care începe oarecum alambicat, cu volumul de debut (Linia de plutire, 1983) şi se desfăşoară mereu mai puţin încrâncenat, evoluând pe durata câtorva decenii, într-o continuă descoperire de sine, interioară („lăuntricul ochi“), până la volumul Raport de etapă (2011), urmând astfel o traiectorie exuberantă în sinea ei; un spectacol liric început sub luminile tenebroase ale unui univers închistat, trăind o realitate „pusă cu botul pe labe“ (Chiar bătăile inimii) despre care vorbeşte cu obidă („o stare de spirit în zdrenţe“) şi sfârşind (cel puţin până la ora aceasta) într-o limpezime de ceruri irizate sentimental, sub care se rosteşte nostalgic, dar cu o angajare civică nedisimulată: „cu simţuri de poet şi cu judecăţi de soldat“ (Minte şi inimă, soldat şi poet). Sinteza acestui drum se află deplin ilustrat în ampla antologie (cuprinzându-i toate volumele) apărută la Editura Paralela 45, în colecţia (prestigioasă, de-acum) ce poartă genericul Opera poetică (Piteşti, 2016).

Asumată, îndeobşte, generaţiei optzeciste (a debutat în revista Amfiteatru în 1975, girând pentru ea Constanţa Buzea şi, imediat după aceea, în 1976, în revista Tribuna, promovată de D.R. Popescu), Elena Ştefoi rezonează, într-adevăr, atitudinal, cu programul de creaţie al acesteia, cultivând o poezie refractară oricărei perspective realiste de exprimare, cu un discurs liric mai degrabă de natură suprarealistă („Ţipete şi rugini viscerale,/ păpuşi fără ochelari, aerul în veşnică ploaie/ până ce vine primăvara, magnetul cu biruitoare contururi/ şi aproape, aproape de tot, acea împărăţie ambulantă/ adică, se mai spune, o simplă sală de procese/ în care întunericul ia hotărâri/ invocând mişcarea şi faptul că sub roţile ei/ câte-o gură de soldat câştigă dreptul de a fi înrămată“ – Până la somn). Metaforizarea e excesivă şi imagistica pare o aglomerare de detalii obscure ce se conjugă după o logică subterană („Taraba din cutia mea craniană“ – În urma învingătorilor), denunţând insinuat acea stare oprimantă în care însăşi, în consensul uman al epocii, îşi derulează existenţa: „Trebuie să râzi înainte de a fi fericit –/ frică îţi este, destinul tău/ umblă cu talpa înmiresmată/ forme de cătuşă sunt formele lăsate în urmă/ forme de cătuşă – cele ce vor ademeni/ durerea din spaţiu numită în cărţile vechi viitor“ (Nu spune nimănui).

După o experienţă didactică pasageră şi o alta, la fel de scurtă, gazetărească (vâlceană), Elena Ştefoi începe să lucreze la Contemporanul (1987), frecventând Cenaclul de luni condus de Nicolae Manolescu care o va recomanda, după ’89, ca secretar general al revistei Contrapunct, editată de Uniunea Scriitorilor. Se remarcă prin activitate publicistică, eseistică, aşa încât, în 1993 devine redactor şef al revistei Dilema, apreciată fiind de Andrei Pleşu care, în 1998, o orientează spre cariera diplomatică. După stagiul obligatoriu în cadrul Ministerului de Externe, este numită Consul al României la Montreal, iar din 2005 până în 2012 deţine funcţia de Ambasador al României în Canada. Tot acest parcurs de elevaţie intelectuală are efect asupra poeziei sale, limpezindu-i verbul şi marcându-i mesajul („O, Doamne,/ aş vrea să scriu/ fără să-mi fie ruşine:/ firul pe care am tot alergat/ dintre zdrenţele dramei comune/ direct la sânul himerei –/ firul acesta nu e bun/ nici măcar pentru o spânzurătoare ca lumea“ (Fereastra). Nici vorbă să se abzică de vechile-i poeme cărora le adaugă astfel un plus de afectivitate şi, mai mult, de lucidă perspectivă în înţelegerea istorică a epocii: „Un ochi pământiu pârjolea întregul hăţiş/ viaţa atât cât fusese şi câtă avea să urmeze/ o vedeam prelingându-se, strat subţire de ceară,/ pe piciorul unui sfeşnic de-argint/ strat peste strat, resturi de încleştare/ nimeni nu le cere să-şi aducă aminte/ de flacăra pe care-au hrănit-o// în văzul lumii numărasem ungherele resemnării/ împăunate subtilităţi prindeau mucegai în sertare/ proporţia de aur a acelui eşec fără seamăn/ se-ncovoiase şi piatra a trecut pe deasupra// pe-un ochi de geam, într-un adăpost provizoriu/ zace şi-acum – arc amorsat – ultimul semn“ (Straturi pestriţe). Poetizează stări emoţionale provocate fie de amintiri din copilărie, familiale, fie din contemplarea unei naturi insolite. Ţinuturile Canadei (dar nu numai) devin veritabile laitmotive, aducând ecouri de-acasă („Spre graniţa de nord-vest a Canadei,/ într-un fel de Bărăgan din care răsar,/ din jumătate în jumătate de ceas,/ în drumul maşinii, câte-o casă măruntă/ şi câte-un hambar burduhos/ adică o fermă însemnată pe hartă ca un oraş/ pierdută pe-o colină între Kayville,/ o troiţă românească veghează/ peste vreo două duzini de morminte/ /i se spune Cimitirul cel vechi/ /pe fiecare lespede încă se vede/ o urmă din Bucovina“ – Reportaj în prerii), o peisagistică notată cu detalii fals-reportericeşti („Pe coama dealului strălucea aurie/ turla catedralei din cartierul grecesc/ şi-n stânga mea, însemnate parcă/ de orgasmul unei perfecte zile de vară,/ pluteau perechi de lebede dinspre ecluză spre golf./ Pajiştea era înţesată de trupuri întinse pe plajă./ Nu se auzea nici un zgomot, doar ciripit/ şi murmur muzical de înalturi“ – Întâmplare aievea le Mooney’s Bay), o lirică reflexivă în care frisonul istoriei trăite aievea în ţară aduce rezonanţele unor dramatice secvenţe vitale: „O mână nevăzută ne-a scos căluşul din gură/ într-o seară de iarnă primăvăratică/ şi ne-a-mpins fără milă sub reflectoare./ A lipit la loc pe umerii noştri/ aripile pe care tot ea le retezase/ zi de zi timp de jumătate de veac./ Ne-am bulucit pe scena împătimită/ pe care-ncăpeam în sfârşit fiecare./ Eram liberi, nepregătiţi şi extatici,/ primeam colindători, ascultam de sufleor/ deschideam uşa oricărui trăgător de elită/ îmbrăcat în straie de Moş Crăciun […] Eram liberi, nepăsători, fericiţi peste poate,/ gata să jucăm încă o dată rolul de carne de tun“ (Sub reflectoare). Un frison vătuit al înstrăinării îi aduce în suflet neliniştile însingurării („Aici, în casa aceasta care nu-mi aparţine/ şi despre care se spune c-a fost o capelă,/ m-am mutat pentru patru ani, ca la internat,/cărând după mine bagajul unui necredincios/ care-şi dorea cu disperare să-nvie“ (Pe strada Wilbrod, într-o sâmbătă dimineaţa), aşa cum neîmplinirea iubirii o resimte ca pe-o duioasă trădare dintr-un vis ameţitor de real: „Cobora din înalturi un zmeu roşu aprins/ îl aşteptam în grădină aş fi vrut să fie al meu/ aveam nevoie de ajutor te-am auzit/ la un metru în spate învăţându-mă/ cum să fac paşi la stânga la dreapta/ să nu-l ratez să nu-l sperii să nu-l strivesc/ mi-a aterizat în braţe avea formă de trandafir/ delicat şi proaspăt frumos fără pată/ eram fericită m-am întors să te văd/ să ţi-l încredinţez cum ţi-aş fi încredinţat/ fructul dragostei noastre în scutece/ dar nu mai erai prin preajmă/ şi m-am trezit tremurând asfinţea soarele“ (Vis în doi timpi).

Robustă, poezia Elenei Ştefoi are mlădieri delicate totuşi, resuscitate dintr-un adânc melancolic al firii sale prea sever cenzurate în anii adolescenţei („Am crescut trăgând cu urechea/ la poveştile despre canal despre teroare,/ muncă silnică, victime şi călăi, nimicnicie/ şi eroism, dispariţie şi trădări“ – Între două canale), care se descătuşează acum, nu fără o cenzurată gesticulaţie exuberantă, ca într-o despărţire de fantasmele trecutului (fie el şi experimental, doar), sentimentală şi sincer afectată de dorurile neîmplinirii: „Era iarnă aş fi vrut să mai pot visa ghiocei/ o şurubelniţă aurie îmi desfăcea tacticos şi sarcastic/ fiecare încheietură fiecare cuvânt o duşmănoasă oglindă/ pe care se lăţeau ciuperci se înstăpânea rugina/ curgea veninul dansau reptile îmi căuta privirea/ aburul buzelor numele şi ascunzişul acestuia […] îmi îngheţase de tot aburul buzelor aş fi vrut/ să visez ghiocei să încălzesc un ciob de oglindă/ să ridic stavile vrăjitoreşti să închid graniţa/ să te opresc să te-aduc înapoi gospodar şi viteaz/ să-ţi dau şansa să mă îngropi cu tot dichisul/ cum se cuvine pe îndelete delicat responsabil“ (În alt plan). Un lirism lucid, fremătător subteran, poeta uzitând o metaforică adesea abstractă, dramatică în rostire, profund meditativă asupra condiţiei fiinţiale, trăind cu toată dăruirea de sine într-o istorie a faptului comun ridicat la dimensiuni parabolice.