a5

Poeme de Ştefan Melancu

 

 

 

Despre irealul din lucruri

 

 

 

Şi calea de sine se tot îndepărtează. O luăm la vale

cu ochii arşi şi mâinile umede. Şi amiaza pleacă

nu în seară ci în marginile altui timp

iar lucrurile şi fiinţele deopotrivă devin oarbe –

 

 

 

despre ele ar trebui să ştim cum merg

şi ating realul lăptos

 

 

 

drumul lor e şi al nostru spui. Are forma noastră

micşorându-ne de la un anotimp la altul dintr-o zi

în alta. Pământul lor e la fel de ars şi iarna

le albeşte la fel carnea. Timp alb trece acum

într-o zare de muchii cu noapte sură în locul formei

 

 

 

E de trăit însă totul încă o dată. De la capăt

de la prima zvâcnire. Neîmblânzită pielea ta

cu o mie de ochi strigă tot strigă

 

 

 

îmblânzeşte-mă îmblânzeşte-mă! Cozi de cuvinte

sub limba lor arsă se culcă încă o dată

sub piele

 

 

 

dormi liniştit nelinişte fiindu-mi

neîmblânzire ce-şi caută forma – şi dorul de mine

şi noaptea din tine

 

 

 

 

xxx

 

 

 

Cine în cine este cine în cine trăieşte? Cuvintele stau

cu burta lor albă în jos în spatele ros

al amiezii. Treci prin mine şi trec prin tine

iar burta cuvintelor tot devine. Şi nu mai încape

 

 

 

În ea denudarea îşi face loc singură. Un loc de

mine-tine în care cuvintele se tot duc. Pielea

lor rămasă ne îmbracă apoi

de la brâu în sus cu tot cu amiaza

ce pleacă

 

 

 

Cine în cine trăieşte cine în cine este? În plină

iarnă luăm drumul cu noi insomniac pus sub tălpi

ca pe un steag ascuns sub limba gata de drum

cuvintele fiind tot mai mici

tăiate în înfrigurarea de mine şi tine

 

 

 

Realul înfige corpurile în ireal. Este. Cum trupurile

noastre trec unul într-altul

cum linie sunt trasă peste linia morţii

şi-a vieţii viaţa noastră iubito tot căutându-se

 

 

 

Denudarea e doar a noastră cuvintele au deja

limba albă în burta lor albă. Ne dezbracă de la brâu

în sus şi apoi de la brâu în jos

cum se dezbracă amiaza. Timpul lungindu-se

 

 

 

 

xxx

 

 

 

Amiaza rămâne după aceea aici

învelindu-ne. Trupurile noastre trec prin ea

cum irealul din lucruri ne-ar face mici mici

şi am încăpea cu inima în tremur de stea

 

 

 

ce bate margini de cer şi de sfinţi. În vreme ce marele timp

îşi suflă coaja în chiar pielea noastră de-acum

intrând în altcum

Lumea de-afară se îmbracă în corpurile ei mari

de necuprins lângă noi. Iarna stă încă şi naşte mereu

frigul din drum vieţuind. Drumul ia chipul din margini

peste care stă înfrigurat Dumnezeu

 

 

 

Eu şi mâine te iubesc şi mâine sunt tot a ta! Aproape

şi fără de margini îmi strigi peste amiază

şi peste noaptea din ea

 

 

 

 

xxx

 

 

 

Realul stă în faţa noastră drept ca un zid

ros de ierburi oblice uitate aici. Iar noi trecem în clipe

ce ne înfăşură în alt timp. Pe când cârlionţi de copii îl închid

 

 

 

 

oblici şi ei rămaşi în poze alb-negru

intrând în vremea noastră

acum întinsă acum intrată în oase albastră

 

 

 

Ierburile aceleaşi însă. Mortarul din zid le cutreieră

în revărsare de ape prelungi ce o iau aceleaşi la vale

fără oprire – cascadă în sus adunată

în chiar corpurile noastre târzii şi agale

 

 

 

apă ce muşcă din chiar venele noastre

dincolo de rău şi de bine –

locuiesc aici însă adaugi în tine

 

 

 

dorm în corpul tău umed şi neted unde

iarna cu cârlionţi albi-negri se-ascunde

 

 

 

 

xxx

 

 

 

Amiaza cuvintelor intră apoi în seară. Trupurile

noastre dezbrăcate ne îngroapă fiinţa punct cu punct

într-o altă fiinţă peste care amiaza şi seara

dau în margini

 

 

 

strâns strâns şi îndelung adâncul tău

de femeie taie în a şi în o şi în u cerul gurii noastre

– n tăcere

 

 

 

să nu plece ora târzie ziua încreţită sub noi

ce se-adună. Clipa cu muşchi mov

ce ne înveleşte

 

 

 

să nu plece. Lucrurile se ascund în zarea cea mare

limba lor împuiază golul

nimicul alb destrămările

 

 

 

(Din volumul Despre irealul din lucruri,
în curs de apariţie)

Ştefan Melancu

Despre irealuri în lucruri; xxx; xxx; xxx; xxx