a4

Întoarceri şi fugi

Irina Petraş

Cărţile Simonei Antonescu (Fotograful Curţii Regale, Darul lui Serafim, Hanul lui Manuc) se înscriu în ceea ce am numit altă dată (vezi Oglinda şi drumul. Prozatori români contemporani, 2013) roman cu întoarceri şi fugi. Dacă proza optzecistă mi se părea mai degrabă homeopatică, tratamentul fabulatoriu încercând o „vindecare“ a cenuşiului cotidian prin recurs la doze infinitezimale de cenuşiu cotidian, proza ultimilor ani ar putea fi subsumabilă unei direcţii alopatice. Constatam o anume aplecare a ultimului deceniu, nu doar la noi, înspre re-locuirea înmiresmată – în sensul alerteţei simţurilor puse la lucru de lectura imaginantă – a unor epoci pe care distanţa în timp le-a încărcat cu atmosferă, farmec, sens, gravitate (Tim Adams vorbea despre refugiul în trecut al romanului englezesc de azi, istoria părând să fie „locul unde ne simţim cel mai bine“). Există astăzi o aşteptare pentru lucruri mai puţin aspre, mai puţin colţuroase, mai puţin problematice decât realitatea şi ficţiunea ei din ultima vreme. Romanul „istoric“ îşi relativizează ancorările, el nu se mai (con)centrează pe reconstituirea unei Mari Poveşti căreia i se asigură un minimalist fundal de epocă, ci, oarecum dimpotrivă, cercetează în detaliu recuzita unei perioade, aşa cum se răs-frânge ea în documentele la îndemână (adică deja modificată, interpretată), iar readucerea secvenţei temporale în atenţia cititorilor de azi se asigură prin recursul la o mică poveste cu suspans, care să te ţină aproape de ceea ce e cu adevărat important: bogăţia de miresme, gusturi, gesturi, costumaţii, cutume, „mărunţişuri“ cu tâlc ale oamenilor acelei epoci revolute. Ceea ce ştim deja despre cutare personalitate/întâmplare istorică (în sensul reţinerii ei de către memoria culturală) legitimează în alb interesul pentru o secvenţă temporală. I se adaugă o reconstituire abilă şi încântată de performanţele sale, căci orice scotocire în podul cu vechituri al omenirii e însoţită de fiorul descoperirilor, de plăcerea privirii aţintite asupra detaliilor aparent disparate, de orgoliul refacerii unui întreg uitat. Întoarcerea nu e doar refugiu în imaginar, ci şi fugă, în sens muzical, căci vocile trecutului şi ale prezentului interferează canonic, polifonic, în structuri adesea baroce. E tocmai ceea ce asigură valabilitatea şi atracţia acestui gen de roman frecventat – în variante, desigur, strict personalizate şi în doze diferite – de Simona Sora, Filip Florian, Diana Adamek, Ioana Pârvulescu, Varujan Vosganian, de pildă, dar şi de Tracy Chevalier sau Donna Tartt.

Simona Antonescu se identifică mai întâi cu Personajul – armeanul catalizator Manuc, pe de-o parte, ca figură emblematică a epocii începutului de secol 19, ins energic, mobil, îndrăzneţ, dar şi misterios, căci prins în proiecte inedite ca ţel şi realizare: „Nimeni nu vine pe lume cu o singură sarcină. Nimeni nu poartă în albie un singur râu. […] Manuc devenise cu vremea un observator înţelept. Vedea, înţelegea, îşi trăgea foloasele pentru cei ce-i erau dragi şi tăcea peste restul. Uneori tăcerile îl făceau să se simtă vinovat. Alteori îl făceau să se simtă puternic“; Războiul ruso-turc, pe de alta, ca „personaj“ istoric cu efecte dramatice (pierderea Basarabiei), cu iţele sale de suprafaţă, dar şi de culise, căci există mereu „lumea ascunsă care o stăpâneşte pe cea la vedere“. În seama acestei identificări se construiesc capitole de roman istoric tradiţional. Dar prozatoarea se identifică şi cu personajele sale, multe, într-o forfotă plină de vitalitate şi culoare, cărora le împrumută voci (limba pe care o foloseşte Simona Antonescu are melodie şi autenticitate, abia de poţi identifica ici-colo vreun intrus din vremea noastră, vreun neologism a cărui stridenţă e repede atenuată de frazarea cu patină), trăsături, nuanţe distinctive infinitezimale, gesturi, pentru a asigura diversitatea, dar şi unitatea. Faza documentării (neapărat atentă şi pedantă) este asimilată şi parţial suspendată, aglutinată, trecutul – illo tempore – se naşte din nou din jocul cuvintelor potrivite care proliferează stări şi nuanţe imponderabile, deschise mai multor lecturi. Minuţia descrierilor ambiguizează bogat enunţurile, lectura (a autorului, mai întâi, şi a cititorului său, mai în urmă) e luare în posesiune şi germinare. Decorului, costumaţiei li se acordă un loc privilegiat. Cu o lupă măritoare – privirea intermediată de o bogată imaginaţie a detaliului – prozatoarea se desfată în lanţ de hipotipoze, lucrează în manieră cinematografică şi reînvie sub ochii noştri, cu extremă acuitate vizuală, senzorială, o lume. Ea e spectator şi regizor al propriilor desfăşurări de detalii. Totul este, astfel, creaţie, geneză. Descrierea introduce „dibuirea“ indefinită cu valenţe retrospective, dar şi prospective, asigurând re-locuirea cu tâlc actualizat a unor locuri ale memoriei: „Toate păreau vii în jurul ei, atunci când şi le istorisea singură în gând. Atât de vii, încât Ruxandra se întreba dacă timpul de atunci chiar trecuse cu adevărat, ori numai se ridicase puţin deasupra pământului şi a oamenilor, rămânând suspendat la mică distanţă deasupra creştetelor lor şi continuându-şi acolo curgerea, într-un cerc repetat şi din care ea putea astăzi culege faptele lor de demult, numai ridicând mâna ca şi cum ar culege un măr din pom. Vremurile vechi nu se îndepărtaseră prea mult de ei. Numai ei nu se mai gândeau atât de des la ele, întruchipând prin aceasta o distanţă care nu era reală. Şi atunci, dacă vremurile vechi se află încă aici, amestecate cu ziua de astăzi, înseamnă că şi cele ce vor veni sunt tot aici?“

Pentru Hanul lui Manuc, sugerez o referinţă în plus, dată fiind (aproape) coincidenţa de epocă: Un om între oameni, romanul lui Camil Petrescu (pe care Mihai Zamfir îl considera, la un moment dat, o capodoperă). Istoria încetează a fi un depozit de lucruri ieşite din uz, un muzeu de antichităţi. Bucureştiul din vremea lui Bălcescu, dar şi satul aceluiaşi timp sunt locuri pline de viaţă, reconstituite într-un mozaic minuţios, vibrant, doldora de informaţii şi trăiri. Tot astfel, romanul Simonei Antonescu ne poartă în Bucureştiul de început de secol 19, la Constantinopol, în palate şi cocioabe, asistăm la lupte aspre şi la înfruntări domestice. Promisiunea autoarei: „Îţi voi arăta lucrurile, aşa cum au fost ele“, e respectată graţie ochiului atent la umbre şi la petele de culoare. Dincolo de evenimentele care respectă cartea de istorie, şi ele foarte bine puse în cadru, cititorul va fi cucerit de poveştile amănunţite îndelung despre Ruxandra şi Vlaicu – două personaje memorabile –, despre ţigăncuşele roabe, despre boierul cel mare şi tainele vieţii lui. Admiri veşminte, pipăi ţesături, deprinzi îndeletniciri de odinioară, deguşti bucate alese, simţi arome, auzi zgomotele vieţii, vibrezi la neliniştile lor şi-i însoţeşti în căutările lor de creştere. Chemarea prozatoarei, „Îi voi chema pe toţi în jurul tău“, are efectul anunţat: „Vei simţi mirosul prafului de puşcă şi vei auzi chiotele sărbătorii de Armindeni. Vei îngheţa de frig pe câmpurile de luptă şi te vei topi de arşiţă la vremea secerişului, pe moşiile boierilor Sămărghiteni din Ţara Românească. Te voi trimite călare până dincolo de serhatul Giurgiului, cu solie de taină de la Manuc. Vei gusta de-a valma plăcinte olteneşti şi sugiucuri turceşti, vei respira praful drumului ridicat de caravanele cu grâu şi-ţi vei scăpa viaţa în pivniţa culei bătrâneşti ori în apele Dunării. Vei aşeza piatra de temelie a Hanului lui Manuc alături de meşterii braşoveni şi vei apăra apoi şantierul cu preţul vieţii…“.

Dincolo de toate astea, romanul exaltă o lume a bunei rânduieli, cu mândria lucrului bine făcut după obiceiul locului şi al vremii, cu rosturi aşezate în durata lungă a existenţei comunităţii. Aici intră înscrisuri vechi şi cumpănite despre chiverniseli, descrieri de munci şi roade ale pământului, de cămări şi odăi dichisite după reguli stricte, detalii de la înălţarea Hanului lui Manuc. În plus, cartea întrepătrunde două perspective: una feminină, predominantă, cu accent pe îndatoriri şi rosturi paşnice, pe împăcare şi echilibru, ţinând de manifestările vieţii de zi cu zi, cea care promite durarea; alta masculină, deschisă înfruntărilor (bărbaţii poartă lupi în inima lor!), fie şi cu vărsare de sânge, aprigă şi nepăsătoare, visând schimbări. Aceasta din urmă e subminată discret de amănunte îmblânzite, câmpul de luptă are, măcar în parte, şi „chip de femeie“ (cum ar zice Svetlana Alexievich).

O lectură savuroasă, o scriitoare care merită urmărită.