a31

Oxford, ora 13

Tom Gallagher

Barca fu adăpostită într-un loc discret în partea de nord a Oxfordului şi ei luară un autobuz spre centru. Aveau să fie oaspeţii lui Dollie Travers, directoarea colegiului Lady Amelia, fondat de văduva unui episcop anglican din secolul al XVIII-lea.

Dollie Travers era specialistul în medicină care a supervizat doctoratul lui Edgar la începutul anilor 1990. Cu mult înainte de a fi investită Dame de către regina Elisabeta şi de a prezida mai multe comisii guvernamentale majore pe probleme medicale, ea fusese o combatantă radicală. Edgar şi-a amintit că, în mai multe rânduri, a călătorit până la tabăra protestatarilor de la Greenham Common pentru a discuta pe teme academice cu coordonatoarea sa. Era una dintre protestatarele de frunte şi exista o faimoasă imagine a femeii înalte şi subţiri, cu părul negru, încercând să escaladeze gardul care împrejmuia baza aviaţiei americane.

După ce el a absolvit, au rămas în legătură şi au devenit prieteni. În 1995, el şi Dollie au plecat în Japonia în calitate de cercetători-colaboratori, ca urmare a cutremurului care a devastat oraşul Kobe. Au lucrat la un proiect care analiza modul în care reacţionau supravieţuitorii vârstnici ai cutremurului şi cât de eficiente au fost autorităţile locale în a răspunde nevoilor acestora. Acolo, Dollie a cunoscut un om de ştiinţă din domeniul eticii medicale şi s-a îndrăgostit de el; un japonez, pe nume Hideo, care a însoţit-o la Oxford şi şi-a continuat acolo cariera academică.

Hideo era un bărbat discret, meditativ şi, probabil, datorită influenţei sale, Dollie a renunţat treptat la unele dintre opiniile sale mai făţiş radicale. Ea nu fusese niciodată o feministă militantă şi, la vremea când se cunoscuseră, era din ce în ce mai dezamăgită, crezând că feministele contemporane trebuiau să renunţe la a mai da vina pe bărbaţi. Odată, chiar a şocat adunarea afirmând că femeile sunt din ce în ce mai privilegiate şi excesiv de protejate. La urma urmei, trebuie doar să te uiţi la cine domină pe listele aproape oricărei profesii, de la medici la veterinari şi chiar la vicari.

Edgar a avut încredere în Dollie încă din anii studiilor postuniversitare, când a văzut că regula ei era ca întotdeauna să judece lucrarea cuiva strict pe baza meritului său academic, şi nu după gradul în care opiniile autorului se potriveau cu ale ei. Tatăl său activa încă în aviaţia militară când Dollie protesta la Greenham Common, dar asta nu a provocat niciodată nicio tensiune între ei. Deci, Edgar ştia că se poate baza pe discreţia lui Dollie când i-a trimis un mesaj pentru a o anunţa că se îndreaptă spre Oxford, alegând traseul lent, cu barca. Îi răspunsese pur şi simplu: „Te rog, păstrează-l pe Edgar uscat. Sunt încântată să te văd, ca întotdeauna. Camerele de la Lady Amelia sunt disponibile, dacă este necesar“.

Când au ajuns la facultate, au fost întâmpinaţi de portar. El i-a informat că Directoarea era într-o întâlnire inter-universitară şi că ar fi încântată să-i vadă la cină la ora 20. A apărut apoi un proctor din colegiu care i-a condus la locuinţe. Pe drum, el a remarcat că, în mod normal, cazarea pentru oaspeţi era complet rezervată în noiembrie, dar, din cauza crizei, foarte puţini vizitatori se aflau acum la Oxford. Ophelia l-a întrebat cum erau condiţiile de la Oxford, la care proctorul a răspuns: „Spre deosebire de multe alte locuri, nimeni n-a fost omorât aici şi nici nu au existat clădiri incendiate. Dar, în multe colegii, nu se mai prea studiază. Studenţii de la Politică, Filosofie şi Economie se află într-o stare de agitaţie permanentă. Din fericire, certurile şi protestele nu s-au terminat prost. Şi sunt sigur că veţi fi în siguranţă la Lady Amelia. Directoarea noastră ţine sub control elementele rebele, astfel încât viaţa merge mai departe aproape ca înainte“.

Două camere alăturate au fost puse la dispoziţia lui Gleb şi a familiei Hales. După ce au profitat de ocazia de a se scufunda într-o baie caldă, după zile de spălat în locuri rudimentare, au decis să se alăture prietenilor lor, în oraş. Gleb a primit un telefon de la Livia care îl anunţa că ea şi ceilalţi s-au dus la Christ Church Meadow cu un prieten de acasă care studia la acel colegiu.

Fiindcă era neobişnuit de cald pentru acel mijloc de noiembrie, aveau de gând să facă un picnic şi erau bineveniţi şi ei să li se alăture, pentru că era mâncare destulă pentru toată lumea. Cei şase s-au reunit în apropierea teilor înalţi de la marginea râului. Aceştia erau acum golaşi, dar mai era încă soare la apus, aşa că se aşezară pe nişte scaune pe un ponton, pentru a se bucura de lumina rămasă.

Livia l-a prezentat pe prietenul ei Romulus Neagu familiei Hales şi lui Zach. El făcea un doctorat în economie despre piaţa muncii din România, distorsionată ca urmare a faptului că peste un sfert din forţa naţională de muncă a părăsit ţara în ultimii douăzeci de ani pentru a lucra în Europa de Vest. Pentru cineva care trata un subiect atât de serios, Romulus s-a dovedit a fi un tip extrem de luminos.

„Spune-mi Romi, dacă nu te superi“, a spus el când a fost prezentat. „Părinţii mei erau dintre acei români care simt că sunt descendenţii direcţi ai legionarilor romani, păzitori ai trecătorilor din Carpaţi în secolul al II-lea d.Hr., aşa că se dădeau în vânt după nume din Roma antică. Dar cel puţin nu mi-au zis Pompilius sau Tiberius“, spuse el cu un zâmbet copilăresc.

Javier a spus că i s-ar fi părut interesant să audă expunerea lui Romi despre atmosfera politică din Oxford. Având în vedere majoritatea lejeră pe care Vanguard o câştigase în oraş, nu era aşa cum se aşteptase. Încă nu apăruseră epurări ale persoanelor sau colegilor la care existau opoziţii faţă de vederile şi agenda lui Sutton.

„Situaţia este disperată, dar nu serioasă – aşa se spune de obicei în partea mea de lume“, a intervenit Romi, „şi se aplică la Oxford chiar acum. Cei de la Vanguard de aici, din Oxford, au fost angajaţi aproape o lună în lupta pentru putere pe tema cine ar trebui să aibă dreptul să ducă revoluţia mai departe, pe noi culmi. Există birocraţii, care sunt mulţumiţi să implementeze orice, indiferent care ar fi directiva finală a lui Sutton. Dar există şi mulţi adepţi care cred că Oxford trebuie să fie un laborator care să îndepărteze complet vechea ordine. Ei seamănă foarte mult cu modelul Gărzilor Roşii din China, care acum aproape şaizeci de ani aveau scopul de a distruge «cei patru bătrâni»: tradiţii, cultură, obiceiuri şi idei. Aceşti radicali ar dori nici mai mult nici mai puţin decât să dărâme Piaţa Radcliffe, camera tortului de nuntă, frumoasa biserică a Sfintei Fecioare Maria, pe partea ei sudică, Colegiul All Souls, cu turnurile sale maiestuoase şi impresionantele porţi de fier forjat spre est. Au obţinut o victorie forţând directorii tuturor colegiilor din Oxford să se întâlnească în această după-amiază pentru a decide dacă ar trebui să aibă loc o epurare a cărţilor şi cât de extinsă ar trebui ea să fie. Liderul ultraşilor extremişti este Jason Gamble, un student la arhitectură, iar el a vorbit chiar şi despre demolarea Bibliotecii Bodleiene, pentru că exteriorul său senzual de piatră îl face să vomite.

Cu cât haosul persistă mai mult în Londra, cu atât mâna acestor ultraşi radicali devine mai puternică. Să fiţi siguri că distrugerea unora dintre cele mai apreciate clădiri din Oxford ar provoca revoltă în rândul absolvenţilor de pe toată planeta. Chiar şi ceea ce s-a întâmplat cu Bucureştiul în anii ’80 sau cu Aleppo şi cu site-urile asiriene din Irak, acum un deceniu, încă şochează în oarecare măsură. Sutton este un megaloman şi, dacă ar fi student aici, el ar fi de partea nebunilor, dar este destul de parşiv ca să ştie că e mai bine să-şi realizeze revoluţia treptat şi pe ascuns. În prezent, cele două facţiuni principale încearcă să definească limitele a ceea ce este acceptabil sau inacceptabil în cadrul discursului. Dacă depăşiţi graniţele pe care le promovează, atunci veţi fi stigmatizaţi şi epuraţi.“

„În cele din urmă“, a spus Romi, râzând trist, „totul se reduce la personalităţi. Gamble este un personaj mizantrop, plin de ascunzişuri, mult mai ciudat chiar decât Sutton însuşi, dar e un conspirator strălucit, în timp ce rivalul său, Taj Tharoor, este un vorbitor charismatic, dar cu o tendinţă curioasă spre indolenţă, ce poate fi fatală la un revoluţionar. Taj ar dori, probabil, nimic mai mult decât să declame pe Broad Street, în cel mai bun accent al său de Oxford amestecat cu bengali, despre iminenţa unei revoluţii de curăţenie generală în Marea Britanie. „Joseph Conrad e cel care a spus, cred, cel mai bine, atunci când a scris: «Calea chiar şi a celor mai justificate revoluţii este pregătită de impulsuri personale deghizate în crezuri».“

„Şi ce fac profesorii acestor delincvenţi nebuni, în toiul acestei anarhii“, a întrebat Edgar.

„Majoritatea universitarilor“, a răspuns Romi, „au căzut într-o disperare tăcută. Mulţi încearcă să scape de la Oxford, asigurându-şi burse în străinătate, dar cine nu a plecat deja va descoperi că îi va fi tot mai greu să plece. Unii sunt în mod clar nefericiţi şi câţiva mai curajoşi vorbesc deschis despre asta când lucrurile merg prea departe. Dolly Travers a fost superbă până acum, dar se spune că e bolnavă şi întâmpină o presiune tot mai mare din partea colegilor oportunişti“.

„Biata Dolly“, a spus Ophelia, uitându-se la Edgar, „noi o cunoaştem, vom fi, de fapt, oaspeţii ei în seara asta, dar nu aveam idee că nu este bine“.

„Indiferent ce o supără pe brava femeie“, a continuat Romi, „n-a fost deloc ameliorat de manevrele pentru putere ale unor seniori [dons] ambiţioşi din punct de vedere politic şi, după părerea mea, naivi. Ei aşteaptă să vadă ce cal să încalece şi încearcă în mod discret să le intre în graţii facţiunilor rivale, în speranţa că vor conta în noul sistem de putere de la Oxford, oricine ar ajunge în vârf. Dar eu sunt român. Ţara mea a avut un secol al XX-lea absolut dezastruos. Au existat tot felul de momente ca acesta, deşi trebuie să spun că nici măcar Nicolae Ceauşescu nu-l întrece pe Clive Sutton în ce priveşte ticăloşia pură. Oricine a încercat să sară pe spatele tigrului ca să vadă unde ar putea să-l ducă a fost devorat, mai devreme sau mai târziu. Credeţi-mă, nu va fi altfel aici“.

Un vânt răcoros bătu deodată dinspre râu şi toată lumea s-a înfiorat. Soarele era gata-gata să dispară sub orizont şi Romi se ridică repede. Şi-a cerut scuze că a vorbit atât de mult şi spera că nu i-a speriat prea tare.

Zach a spus că nu, ceea ce a spus el despre condiţiile de la Oxford era necesar să fie auzit. Ceilalţi au încuviinţat şi Livia a spus, mângâind mâna prietenului ei român: „Nu, dragă Romi, a fost bine că am auzit asta. Ne ajută să vedem nebunia care s-a dezlănţuit aici“.

Zach, Livia şi Javier vor petrece încă o noapte pe Esmeralda. Colegiul Lady Amelia era în drumul spre locul unde fusese ancorat vasul. Edgar a sugerat să se oprească s-o vadă pe Directoare. Au luat un taxi de lângă Christ Church şi au ajuns repede. Cei doi Hales fuseseră avertizaţi că Dolly Travers nu se simţea bine. Dar când au intrat în apartamentul ei, au fost surprinşi să vadă că se sprijinea de un baston pe care-l ţinea în mâna dreaptă, iar cu braţul stâng se ţinea de Hideo.

A salutat pe toată lumea, s-a asigurat că vor fi cazaţi peste noapte şi le-a spus celor doi Hales: „Nu fiţi aşa de necăjiţi. Sunt deranjată de un pic de leucemie, asta e tot. Dar sunt, totuşi, vechea Dolly. S-ar putea să nu pot sări peste vârfuri şi ziduri din piatră uscată, aşa cum eram gata să o fac în plimbările noastre din Peak District. Dar mintea mea este încă în stare bună de funcţionare. În plus, soţul meu drag, Hideo, mă veghează cu discreţie şi îmi arată cu delicateţe când trebuie, într-adevăr, să mă retrag din bătălie. Îmi pare rău, dar aceasta va fi una dintre acele ocazii. Va trebui să mă retrag devreme în seara asta şi să iau nişte medicamente. Deci, cina din sala de mese a Directoarei va trebui să meargă înainte fără mine. Dar este totul pregătit şi o să vă văd din nou mâine, pentru prânz, aici, dacă intenţionaţi să mai rămâneţi în Oxford“.

Privind-o pe Dolly, Edgar nu s-a lăsat amăgit de zâmbetul ei cald şi de ţinuta ei dreaptă, îngrijită. Tenul ei era palid şi o faţă umflată îi masca acum structura osoasă puternică şi bărbia hotărâtă. Mai târziu, Ophelia s-a întors spre el şi i-a spus că acestea erau semnele caracteristice ale cuiva care face chimioterapie.

„Nu mă deranjează să admit că am avut o zi pur şi simplu oribilă“, a continuat Directoarea. „Vice-cancelarul a solicitat brusc o întâlnire a capilor colegiilor cu privire la modul în care să răspundă unei cereri din partea Vanguard de a epura cărţile din Biblioteca Bodleiană pe care ei le găsesc inacceptabile. Nu era clar dacă mişcarea avea sprijinul noului guvern. Ministrul culturii, Ralph Toynbee, era prea ocupat să-şi cureţe departamentul şi să înlocuiască majoritatea funcţionarilor publici cu aliaţii săi, pentru a fi capabil să dea un răspuns clar. Autorii de pe lista respectivă sunt incredibil de eclectici, pornind de la Montaigne şi Swift şi până la J.G. Ballard, P.G. Wodehouse şi Dorothy L. Sayers. Probabil aceste nume nu înseamnă nimic pentru aceşti tineri nebuni. Li s-a spus că autorii respectivi sunt exemple de literatură decadentă în care maturitatea şi înţelepciunea care, adesea, deşi nu întotdeauna, merg mână în mână cu ea sunt ridicate în slăvi. M-am opus cu tărie acestei idei şi am avut doar un singur susţinător, pe Martin Childs, arheologul, unul dintre puţinii directori de colegiu care a fost numit pe baza meritelor academice şi nu pentru că era cineva în televiziunea/media din Londra. Aceşti operatori culturali s-au orientat în mod natural spre lumea intrigilor de culise din colegiu care au mobilizat o anume parte a vieţii din Oxford, dar nu întreaga poveste, din fericire.

În ultimii vreo douăzeci de ani, mulţi dintre ei au fost relaxaţi în a încuraja tendinţele ne-liberale, în mod clar ostile în ceea ce priveşte libertatea cuvântului. Intelectuali pe care Oxfordul ar fi fost mândru să îi găzduiască au fost refuzaţi în favoarea obscurantiştilor şi a escrocilor făţişi. Te trezeai în prezidiu alături de cinici şi de oportunişti care susţineau că în istorie nu există sens sau ordine şi că evaluarea critică în literatură era superfluă, deoarece un text este pur şi simplu la fel de bun ca oricare altul. Aceşti oameni erau preocupaţi doar de păstrarea sferei lor înguste de studiu şi de avantajele care decurgeau din treaba asta, în învălmăşeală. Puţini păreau să-şi dea seama că, dacă erau de acord cu un autodafé al clasicilor, nu mai exista nimic care să împiedice aruncarea în flăcări şi a operelor lor, în mare parte complet ne-remarcabile.

Beryl Rowbotham, expert în Studii asupra femeii, acum directoarea unuia dintre celelalte colegii exclusiv feminine, era în mod deosebit dezamăgitoare. Ea este preocupată doar să-şi păstreze pe linia de plutire ghetoul confortabil al grupului cu gândire anti masculină, până va veni vremea să se pensioneze. Eu am fost, nu ea, cea care am protestat împotriva includerii Virginiei Woolf şi a lui Marguerite Yourcenar pe lista interzisă. Au existat multe clătinături din cap şi nţ-nţ-uri atunci când, după patru ore de ipocrizie şi de subterfugii, m-am întors şi le-am spus celor mai mulţi dintre colegii mei timizi că au conspirat la această ticăloşie şi că, dacă epurarea cărţilor va merge înainte, vor rămâne în istorie ca acei seniori de la Oxford [dons] care s-au asigurat că acesta nu avea să mai fie centrul civilizaţiei.

În cele din urmă, vice-cancelarul cel pragmatic a reuşit să stopeze răul cel mai mare, cel puţin pentru moment. Nicio carte nu va fi interzisă, dar mulţi dintre autori vor fi plasaţi la acces limitat. Această amânare a fost asigurată mai puţin datorită mie, cât faptului că diferiţi filantropi care au înzestrat Oxfordul cu generozitate au arătat clar că sunt îngroziţi de idee şi că vor întrerupe toate legăturile dacă aceasta ar merge mai departe. Unii donatori din Orientul Mijlociu şi din Asia de Est au făcut apeluri la guvern prin propriile lor ambasade, iar acestea ar fi putut avea vreun efect, cine ştie. Suntem într-o criză teribilă acum în Marea Britanie. Pentru moment, pare să ocolească Oxfordul, dar, fiind una dintre universităţile de vârf, am încurajat apariţia acestui spirit iraţional prin priorităţile pe care le-am dobândit şi prin judecăţile pe care le-am făcut. De mult prea multe ori raţionamentul etic cu privire la tipurile de comportament uman care erau acceptabile a fost abandonat în favoarea obscurantismului în ştiinţă, a anti-frumosului în artă şi a sentimentului anti-occidental în multe dintre ştiinţele sociale şi umaniste.

Cât despre bomba feministă din ultima fază a secolului XX, mi-a trebuit destul timp să înţeleg direcţia în care ne îndreptam. Dar nu am fost niciodată o femeie care urăşte bărbaţii. Am ajuns să nu mai cred în feminismul modern, pentru că trădează femeile, în special în locuri precum Orientul Mijlociu, pentru că înstrăinează atâtea femei de bărbaţi şi pentru că înlocuieşte dialogul şi analiza intelectuală cu corectitudinea politică sterilă. Bărbaţii sunt chestionaţi dacă nu chiar ridiculizaţi în mod deschis de ordinea culturală de astăzi, dar ce fel de loc ar fi lumea fără curajul, hotărârea şi ingenuitatea bărbaţilor? Aşa cum se arată civilizaţia noastră aici în Marea Britanie, sper că există destui bărbaţi curajoşi şi puternici care ne vor salva din locul îngrozitor în care ne aflăm acum“.

Vizibil obosită şi ţinându-se strâns de braţul soţului, Dolly a spus: „Hideo aici de faţă, sensibil şi blând, m-a salvat de aroganţa şi de paşii greşiţi ai vieţii la Oxford cu un cuvânt înţelept sau chiar cu o privire atentă şi plină de compasiune. Suntem amândoi bucuroşi că cei doi copii ai noştri sunt acum adulţi şi se bucură de cariere satisfăcătoare şi utile din punct de vedere social, departe de această insulă, brusc foarte insulară şi, de asemenea, periculoasă“.

Cu asta, ea a zâmbit obosită şi le-a urat noapte bună înainte ca Hideo să o conducă în încăperile lor private.

Fragment din romanul
inedit England Possessed.

Traducere din engleză de Laura Poantă