a2
Vârstele singurătăţii
Irina Petraş
Calea pe care înaintează proza lui Augustin Buzura încă de la debut (Capul Bunei Speranţe apărea în 1963, cu o prefaţă de Mircea Zaciu) rămâne, în substanţă, una ardelenească, a dreptei cumpene. Nici inoperante anchete hiperintelectualizate, care pierd din vedere viaţa pură şi simplă, nu-l seduc, nici microscopii cotidiene diminuând periculos statura omului nu-l atrag. Omul, ne spune cu fiecare carte scriitorul, cu o patimă a rostirii sfătoase şi subtile nedisimulată, se cuvine să fie/să devină o „moacă“ terestră, frumos şi bine împlântată în pământul acestei lumi. Precum o poartă de Maramureş, spuneam altădată, gândindu-mă nu doar la locul de baştină al prozatorului, ci şi la masivitatea blândă/îmblânzită a staturii sale, la verticalitatea sobru, dar migălos ornată a perspectivei asupra lumii, la încăpăţânarea, cu nedomolite condiţionări etice, de a nu se apleca sub vremi, oricare ar fi ele.
Cărţile sale sunt preocupate cu precădere de investigarea adevărului. Literatura nu configurează o supra-realitate pur fantasmatică, o „creatură“ net diferită de autorul ei, ci este realitatea însăşi. Augustin Buzura nu inventează personaje, ci le trăieşte, interogându-le. Punctul său de vedere constituie portativul pe care se înscriu notele vocilor romaneşti. Punerea problematică în ecuaţie a existenţei se produce în seama unui eu în derivă pentru care istoria nu rămâne un fundal exterior. Dramele de conştiinţă nu sunt imponderabile, ci ancorate adânc şi irevocabil într-o realitate organizată independent de voinţa individului. Vizând zonele obscure ale motivaţiilor ultime, nu afirmă, ci întreabă. Personajele sunt convocate, printr-un artificiu romanesc, într-un spaţiu al crizei şi urmărite în întreaga lor „nerealitate lumească“, într-un efort febril de verbalizare a inefabilului existenţei, detectabil în, prin, dar şi dincolo de angrenajul societăţii. Cauza omului şi viaţa sa, acest „concurs de rezistenţă şi răbdare“, alcătuiesc „subiectul“ romanelor lui, de la Orgolii şi Feţele tăcerii la Vocile nopţii ori la Refugii, de la Drumul cenuşii la Recviem pentru nebuni şi bestii (îmi amintesc, cu nostalgie, de perioada sa clujeană şi de preferinţa mărturisită pentru titluri în dublu i; poate din voinţa obstinată de a pune, repetat, punctul pe i, oricât de incomode ar fi fost efectele gestului său). Eroul său – absent cât să se retragă un pas înapoi şi să câştige distanţa necesară endoscopiei şi reflexivităţii, orgolios în numele libertăţii adevărului personal, căci copacul hotărăşte sănătatea, vigoarea şi rezistenţa pădurii – ascultă, naufragiat în propria existenţă, voci şi experimentează tăceri sub urgenţa rostirii de sine. Dintr-o voinţă de individualizare, reacţiile personajului – gânditor şi narator, căci nu doar gândeşte ceea ce simte, ci încearcă să simtă ceea ce se impune gândirii sale la un moment dat – vor fi forme ale împotrivirii: la anchilozare şi suficienţă, la o schemă străină de conciliere cu sine, la o înfrângere impusă, în tentativa eroică de a reda fiinţei însemnătatea pierdută în competiţia sa cu lumea.
În Orgolii, motoul din Camus („Când amănuntul este viaţa unui om, el reprezintă pentru mine toată lumea şi toată istoria“) nu argumentează interesul pentru cotidian în maniera proprie prozei scurte din anii ’80. Este vizat, dimpotrivă, amănuntul subiectiv şi particular, capabil să imprime realului, cotidian şi uniform, o direcţie, un sens, un stil. Orchestraţia amplă, polifonică, anarhică în sensul relativităţii depoziţiilor ascunde înclinaţia spre monologul deschis prin intermediul căruia capul poate regăsi lumea, canettian. Nesiguranţe, remanieri, confesiuni, anchete şi limpeziri târzii sunt trăite de prozator alături de personajele sale, cărora li se oferă ca răscruce tensionată. Ştefan Pintea (din Vocile nopţii) are luciditatea jupuită a omului sfârşitului de secol 20. Într-o lume hiperraţionalizată, facultatea meditativă devine superfluă, eul se degradează: „Ce sunt eu? Un număr dintr-o mare cifră, şi încă ceva ce n-are, pentru alţii, nici o importanţă“. Acel „încă ceva“ îl ajută să nu cadă în condiţia de „robot jovial“, să nu fie o simplă ficţiune. Libertatea rostirii răbufneşte violent într-o încercare disperată de a opta. O criză de proporţii încă sporite, condusă până în imediata apropiere a greţei sartriene, se declanşează în Refugii, roman pendulând între două „mascote“: tabloul lui Bruegel cu orbii senini îndreptându-se spre prăpastie şi versurile lui Emil Botta: „Oh, şi mi-e frică / O animalică, o atavică spaimă / Unde sunteţi / refugiile mele?“. Realismul crud, uneori cinic („Oricum merită din când în când să ne privim şi-n oglinzi deformatoare“), conturează un spectacol grotesc traversat de figuri diforme ca-n Capriciile lui Goya.
Augustin Buzura nu este un scriitor de conjunctură sau contraconjunctură, ci unul interesat de sensurile largi ale existenţei umane. Eroii săi sunt locuitori ai României, dar şi ai Terrei sfârşitului de secol XX şi ai începutului de mileniu. Rolurile jucate la cererea stimulilor istorici şi sociali risipesc fiinţa în mii de cioburi. Libertatea rostirii e iluzorie când vorbele nu mai speră să acopere o realitate scăpată haotic de sub controlul raţiunii, iar vorbirea şi-a extenuat calitatea de a fi comunicare. „Aş zice – spunea, cu amară severitate, într-un interviu – că trăim într-o confuzie, într-o mare derută, oarecum explicabile, ele fiind consecinţa istoriei ţării noastre după ultimul război. Revoluţia, în loc să clarifice lucrurile, ne-a băgat şi mai mult în ceaţă. Unde au dispărut adevăratele valori ale naţiei, nu ştiu. În loc să ne solidarizeze în jurul unor proiecte, aşa cum s-a întâmplat în alte ţări, cu care înainte de 1989 împărtăşeam aceeaşi soartă şi aceeaşi viaţă de lagăr, intelectualii noştri ne-au dat proba celei mai crase mediocrităţi. În loc să ridice nivelul discuţiilor politice, l-au scăzut, lăsându-se contaminaţi de discursul gol al politicienilor cărora li s-au subordonat. În momentul de faţă, România este o ţară fără proiecte, adică fără direcţie şi fără perspectivă“.
Recviem pentru nebuni şi bestii – scrisă „pur şi simplu din plăcerea de a face literatură, în ideea că vine un moment în viaţa fiecărui om când el trebuie să spună exact ce simte, ce crede despre sine, despre lume, despre toate împrejurările prin care a trecut“ – este cartea unei nelinişti atroce. Descoperirea că „rămâi absolut singur în faţa morţii“ aduce cu sine o spaimă difuză. În căutare obsedantă, „cu nelinişte, durere şi speranţă“, a unui adevăr, a unui sens, textul se scrie cu sentimentul totalei inutilităţi, disecţia amănunţită fiind singurul, înşelător, remediu. În Raport asupra singurătăţii. Primul caiet, doctorul Cassian Robert se retrage la cabană să scrie. Într-o lume lăsată în voia libertăţilor fără frunte, sunt extrem de multe de spus şi re-spus, de cântărit, iar tentaţia de a oferi propria versiune este ireprimabilă: „Voi scrie. Este un ordin al întregii fiinţe, a tot ce sunt, o decizie ce nu poate fi contestată […] voi scrie ceea ce cred şi simt“. Cu sfârşitul aproape, dându-i târcoale, ia distanţa necesară pentru a-şi pregăti raportul. Distanţa este, însă, relativă. Depoziţia sa e invadată de poveşti ale altora, divaghează, explică, argumentează. Desfăşurat pe mai multe planuri, Raportul are ambiţia unei priviri totale asupra lumii. Ca în toate cărţile marca Buzura, ni se propune o proză inconfortabilă, neliniştitoare. O proză care, dincolo de inconfundabile detalii autohtone, vizează geografia existenţială universală.