a11

O lirică reflexivă

Sonia Elvireanu

O poezie a esenţelor, în aceeaşi tonalitate gravă a discursului liric reflexiv, circumscrisă marilor teme ale liricii universale (viaţa, moartea, iubirea, timpul) regăsim în recentul volum Timp în derivă (2016) al poetei Rodica Braga. Aceeaşi consecvenţă a motivelor poetice din poemele anterioare, într-o lirică ce se menţine pe creasta înaltă a reflexivului ontologic, cu modificări evidente de atitudine existenţială, perceptibilă încă din versurile din Picătura de arsenic (2015): detaşare de fenomenologic, interiorizare şi reflecţie asupra lumii/propriei fiinţe/poeziei în raport cu timpul faţă de care se defineşte lumea materială, inclusiv omul, eliberare de neliniştea, angoasa morţii.

Poemele stau sub semnul timpului dual: temporalitate (fiinţa biologică)/atemporalitate (spiritul). Existenţa se consumă sub semnul istoriei, al timpului ce bulversează fiinţa umană, într-o permanentă derivă, rătăcire, înstrăinată de esenţa ei, de chiar sensul ei existenţial încifrat în interior, aruncând-o în lumea mişcătoare a ciocnirilor violente, a intoleranţei, urii. Confruntarea cu lumea/celălalt generează psihic durerea, înstrăinarea, tristeţea, plânsul, tăcerea ca ultimă stare, prag între lumi, cu rezonanţe interioare, iar mental privilegiază reflecţia.

Câteva aspecte noi în poemele din acest volum: rafinarea expresiei artistice până la transparenţa ideii, la claritatea cristalului, fără a abandona nucleul metaforic al limbajului poetic; renunţarea la titlu, în prelungirea refuzului anterior al prozodiei şi anulării unor norme grafice. Poemele se deapănă firesc pe firul reflexiv al liricii Rodicăi Braga. Nucleul reflecţiei e anunţat în incipitul poemului şi reluat în final sub formă interogativă sau concluzivă, un răspuns la interogaţia reflexivă. Accentele sociale, tonalitatea ironică, persiflantă, cu iz postmodernist, în imaginea morţii şi a poeziei contemporane, eroticul psalmic sunt elemente noi în lirica Rodicăi Braga.

Metafora constituie modalitatea privilegiată de comunicare a ideii/stării, însă narativul, ca procedeu nou, nuanţează expresia, dă farmec şi iz de poveste poemului. Câteva poezii sunt astfel construite pe fir epic, cum e superbul poem final, prelucrarea unei legende talmudice despre geneza Logosului: „la început, Dumnezeu/ a păşit pe o mare de întuneric/ şi a văzut lucind în masa ei neagră,/ ca într-o uriaşă scoică,/ perla sidefată a luminii./ pentru o clipă, aceasta a tresărit,/ strecurându-se în ochiul lui/ abia trezit./ Dumnezeu a prins să tragă/ de firul acela de lumină/ şi i-a şoptit numele/ ca pe o nedumerire, când,/ neaşteptat, cuvântul însuşi/ a strălucit ca un fulger,/ luminând tot universul. / Dumnezeu a înţeles ce putere/ are cuvântul dintâi rostit/ şi, pe loc i-a hărăzit/ toate virtuţile şi/ i-a dat drumul în lume,/ nu înainte ca toate literele/ din coroana lui, lucind ca/ nişte nestemate,/ să-şi revendice dreptul/ la existenţă.“

În aceeaşi formulă narativă, plină de farmec, cu rezonanţe muzicale, e scris poemul despre curcubeu. La fel e transcris mitul poetului, un peregrin prin lume în căutarea unei taine, plăsmuind lumi prin puterea fanteziei, fără a şti că „misterul nedezlegat zace arid în tine“. Transferarea episodică a narativului în lirică readuce în atenţie talentul de remarcabilă prozatoare al Rodicăi Braga şi aminteşte de versificarea unor episoade biblice/legende, precum şi de basmele sale.

Iubirea e una din coordonatele esenţiale ale universului poetic al Rodicăi Braga. Sentimentul nu mai e expansiv, comunicare directă, contopire, ci absorbţie interioară, retragere în sine, încifrare în sâmburele reflexiv, constantă afectivă, privită cu luciditatea unei conştiinţe eliberată de himere. Primăvara sentimentului s-a prefăcut în toamna lui, focul în jar, arderea în tăcere. Fiinţa ca tot al părţilor reunite şi-a recăpătat conştiinţa jumătăţilor însingurate de timp în aşteptarea trecerii, iar iubirea împărtăşită, chiar lichefiată de strămutarea înlăuntrul fiinţei fiecăruia, nu mai e nici rostire, nici îmbrăţişare, nici topire, ci tăcere, cântec interior, echilibru, încredere, reazem afectiv, şansa de-a înfrunta împreună neliniştea sfârşitului. Poemele de iubire ale Rodicăi Braga nu pierd nimic din frumuseţea celor anterioare, sub aparenta domolire a sentimentului, filtrat prin cerebralitatea poetei, se păstrează intactă urma îndurerată a arderii de altădată: „rezemaţi de noapte,/ de stâlpii ei lunari,/ stăm sub tăria de vin a cerului/ care ne îmbată./ ai ochii adumbriţi de întuneric/ de argint şi gura îţi miroase/ a struguri brumaţi./ ţi-aş stoarce dulceaţa din ei/, mustul lor auriu, să-mi clătesc/ inima şi buzele crăpate de vânt,/ dar luna sângerie mă ţintuieşte/ hipnotic în nemişcare,/ până ce se face mai întuneric/ şi ochii mei lăcrămează/ doar sare.“

El/ea devin metaforic „două turnuri aplecate unul spre altul,/ încercând să-şi întârzie prăbuşirea“. Gesturile fireşti încremenesc uneori, timpul extatic al iubirii se preface în tăceri însingurate, iubirea coboară în adâncul fiinţei, comunicarea nu mai e verbală, ci gestuală, se transferă în priviri, în atingerea mâinilor, în înţelegerea tacită, dincolo de cuvinte. Uneori, cuvântul îşi reclamă forţa incantatorie, îşi recapătă vraja într-o implorare psalmică: „fă-mă dulce amară/ ca primele mlădiţe ale primăverii,/ fă-mă luminoasă şi caldă/ ca prima lumină ce urmează întunericului,/ fă-mă catifelată ca adierea de seară/ a brizei, fă-mă frumos mirositoare/ ca mireasma de dimineaţă/ a lăcrămioarelor“.

Modernă în formă, dar nu postmodernă, gravă în substanţa poetică, metaforică în expresie, lirica doamnei Rodica Braga se ţine la distanţă de experimentul postmodernist al textualizării pe substratul autobiografic sau al cotidianului prozaic. Gravitatea tonului corespunde liricii de meditaţie filosofică şi naturii sale poetice, pentru care existenţa şi-a consumat otrava, fiind distilată cu luciditate în (auto)cunoaştere. O împăcare cu sine/lumea/celălalt dă seninătate şi claritate gândului poetic, blând în poemele de dragoste, unele cu iz de psalm biblic, comprehensiv în dialogul cu divinitatea, îndurerat şi sarcastic în raport cu lumea desfigurată de moarte şi de răul social. Noutatea se înregistrează nu doar la nivel formal, în expresie, dar şi în lărgirea sferei tematice prin meditaţii despre răul social, dezechilibrul lumii, poezia contemporană, violenţă, război, reliefând dincolo de universul intim, predilect în creaţia sa, faţa tragică şi hidoasă a realului.

Pierderea identităţii şi descoperirea alterităţii sunt percepute asemenea unui seism interior: o clătinare profundă a toate. Alteritatea traversează obsesiv versurile poetei, se resimte în înstrăinarea de lume, de sine, de nume, de cuvânt, ca formă de comunicare a eului poetic. Numele nu mai e decât o zarvă neînţeleasă, iar cuvântul şi-a pierdut toate funcţiile prin uzură, până şi sensul afectiv al legăturii cu fiinţa iubită. Rostirea i se pare tulbure, disonantă, agresivă, semn al unei derute interioare. Corporalitatea cuvintelor din poemele anterioare ale Rodicăi Braga, cu tăişuri de spadă ori supuse, blânde, se dezmembrează uneori, cuvintele se reîntorc în tăcerea primordială, lăsând în urma lor amprente dureroase. Tăcerea e semnul retragerii în sine, ca reacţie faţă de lume/celălalt, iar ţipătul vieţii/neputinţei în faţa timpului, cenzurat, explodează neauzit înlăuntrul eului profund. Extazul nu mai e exteriorizat, ci interiorizat, tăinuit în tăcerea cuvintelor: „tăcerea din cuvânt/ e sunetul/ neauzit al extazului“. În refuzul rostirii se naşte uneori foamea poetei de cuvânt, de un singur cuvânt, izbăvitor.

Expresia poetică îşi păstrează nealterată plasticitarea în lirica Rodicăi Braga, ivită dintr-un fin simţ al peisajului, perceptibil şi în proza sa, cu inflexiuni poetice. Reflexivitatea e transpusă metaforic, încorporată în peisaj ori în concreteţea lumii.