a3
Bănuţ strălucitor pentru Marta
de Simona Popescu
Din cînd în cînd viaţa-ţi aruncă… un bănuţ pe jos.
Şi îl ridici. E mic şi străluceşte frumos.
Asta făceai în copilărie (culegeai bănuţul
fără preţ
cadou c-ai fost cuminte)
asta faci şi-acum
cînd dai de el.
Nu ştii ce zi e azi…
E ziua cînd Marta a ieşit din casa ca o cetate cu punţile trase.
S-a aşezat la o masă, pe o terasă, în aşteptarea prietenilor.
Stă acolo, aplecată peste foi,
are nişte ochelari mari şi negri ca Jackie Kennedy.
Se ridică de pe scaun cînd o strigi şi vine spre voi cu braţele deschise.
Nu ştii ce zi e azi…
E ziua cînd Marta mi-a trimis poemul pe care-ncepuse să-l scrie
înainte să se ridice cu braţele deschise spre noi.
E ziua cînd vezi cu mintea
ceea ce ea vede cu mintea în poemul la care scria
înainte să se ridice cu braţele deschise spre noi
în sîmbăta aia de primăvară
cînd nimic rău nu se va-ntîmpla.
Şi Marta scrie
că viaţa-i uneori, cînd creşti din tine, ca o turtă de scorţişoară
dar că toate se-neacă în apa neagră a sîmbetei negre.
Şi tu chiar ai văzut o apă neagră în copilărie – se numea Vulcăniţa,
un rîu peste care treceai zilnic în drum spre
Kindergarten
privind – de sus – de pe pod
învolburarea otrăvită (şi frumoasă!)
privind buruienile viguroase care creşteau
pe malul rîului mort de lîngă Fabrica de Chimicale.
Eu lîngă apa aia n-am şezut şi n-am plîns niciodată.
Doar am trecut-o zilnic – Vulcăniţa, prietena celor
pentru care viaţa nu va mai fi niciodată o turtă de scorţişoară.
Şi nu ştii dacă-i marţi sau e vineri
şi dacă e sîmbătă
toate se duc
pe apa sîmbetei lată şi-adîncă.
Zi de zi învolburarea otrăvită şi
veşnică.
Iar deasupra
veşnicia cerului curat.
Iar mie
nici nu-mi place veşnicia.
Îmi place strălucirea de-o clipă a bănuţului
cu care
nici măcar n-ai ce face.
Mă bucur nespus că viaţa mi l-a aruncat la picioare
şi că acum stă în buzunarul meu.
(Mă joc cu el în timp ce vorbesc
cu cineva).
Şi cred că un bănuţ nu se lasă dus
pe apa sîmbetei lată şi-adîncă.
Îmi place să cred că acolo-n adînc poate chiar
străluci.