a9

Însemnări pentru un eventual jurnal

Ileana Mălăncioiu

Pe la începutul anilor 2000, m-am trezit cu un telefon de la primarul din satul meu, pe care nu-l cunoşteam. Vroia să-mi spună că a primit o scrisoare de la un editor care îi cere să contribuie cu o parte din banii necesari pentru a reedita o carte a mea, inclusă de el într-un proiect pentru refacerea legăturii dintre scriitori şi locurile lor natale, finanţat de Comunitatea Europeană. În schimbul sumei plătite din bugetul primăriei ar fi urmat să primească nişte exemplare din carte pe care să le împartă gratuit consătenilor noştri. Când am aflat că volumul meu inclus, fără ştirea mea, în acel proiect era. „Vina tragică (Tragicii greci, Shakespeare, Dostoievski, Kafka)“, am înţeles că e vorba de o şmecherie. Pentru că oamenii cărora urma să le fie distribuit nu aveau pregătirea necesară pentru a putea citi acea teză de doctorat.

Dat fiind că primarul era un om de bună credinţă şi m-a-ntrebat ce cred eu că ar trebui să facă, l-am sfătuit să nu-i dea nici un leu aşa-zisului editor care uzase de numele meu şi de ale altor scriitori cunoscuţi pentru a primi bani de la Comunitatea Europeană, iar, după aceea, încerca să uzeze încă o dată de ele, ca să poată umbla cu cerşitul pe la toate primăriile din ţară.

În cele din urmă, l-am convins că nu trebuie să-şi facă probleme în privinţa mea, ci dimpotrivă. Întîi pentru că eu aş fi intrat în pământ de ruşine dacă o carte a mea le-ar fi fost vârâtă cu de-a sila pe gât unor oameni care n-aveau ce face cu ea. Apoi, pentru că am unde publica, fără să plătesc pentru asta.

Peste câţiva ani, când eram acasă, la Godeni, m-a strigat cineva la poartă să-mi dea un plic din partea primarului. În el era actul de atestare a satului nostru reprodus din monografia făcută de I. Dumitrache, pe care l-am cunoscut de când eram mică, pentru că mama lui era soră cu bunica mea. Parcă îl văd şi acum aplecat peste gardul de uluci care despărţea curţile acestora, să mă întrebe ce mai fac şi să-mi spună ce face el. Toţi oamenii de acolo ştiau că lucra la monografia satului, dar nu credeau că o va duce vreodată la bun sfârşit. Poate că nu le inspira încredere, pentru că nu era un om prea şcolit. După 1976, când terminase ce avea de făcut şi plecase dintre noi, răsfoind acea carte a satului pe care a ţinut cu orice preţ să ne-o lase, am constatat că nu se mărginise să umble prin toate arhivele primăriilor din zonă şi să stea de vorbă cu bătrânii ca să afle şi ce n-a reuşit să găsească în ele, ci făcea trimiteri la volumul de documente ale Istoriei României (secolele XIII–XV), pe care le cercetase, şi la date aflate din Dicţionarul marilor dregători din Ţara Românească şi Moldova (secolele XIV-XVII).

Actul de atestare documentară a satului Godeni, tradus din slavonă, e semnat de parucicul D. Macedonschi, care era tălmaci la Departamentul Dreptăţii şi de serdarul Gheorghe Poenaru, la 10 februarie 1461, şi începe aşa:

Cu mila lui Dumnezeu Io Vlad Voevod şi feciorul marelui Vlad Voevod, care oblăduesc şi domnesc tot pământul Ungro-Vlahiei şi părţile de peste munţi, Almaşului şi Făgăraşului Herţeg Bine voit-a domnia mea de a mea bună voie cu curată şi minunată inimă a domniei mele şi am dăruit acestea toate şi de chip bun care peste toate… şi am dăruit întărit hrisovul meu slugilor mele lui Băra şi fratelui său Godea ca să fie Godeni toţi; fiindcă din Godeni jumătate este moşie a lor veche iar din Godeni jumătate a cumpărat [de la] Radu Grame de treizeci fiorinţi; domniei mele a dat cal. Drept aceia le-a dat şi domnia mea ca să le fie moştenire, moşie ahabnică lor şi copiilor lor, nepoţilor şi strănepoţilor…

Mă întorc la precizarea „domniei mele a dat cal“ şi brusc îmi revine în minte celebra replică shakespeareiană „Un regat pentru un cal“ prin care se poate dovedi că veacul înaintează.

Cum actul menţionat e de pe vremea domniei lui Vlad Ţepeş mai mă opresc o dată, zâmbind, asupra formulării „cu curată şi minunată inimă a domniei mele“. Apoi dau prima pagină la o parte şi constat că la actul menţionat au fost anexate nişte xeroxuri după două pagini ale ziarului local din Câmpulung Muscel, care m-ar fi putut interesa. Pe unul din ele se poate citi: „Poeta argeşeancă Ileana Mălăncioiu a câştigat premiul Omnia pentru întreaga activitate.“ Cuvântul argeşeancă a fost tăiat şi deasupra lui cineva a scris cu pixul musceleancă. Explicaţia corecturii făcute este motivată astfel: În Muscel întotdeauna s-a scris frumos despre dumneavoastră. Dovadă că aţi fost şi sunteţi iubită. Mă simt onorată cu atât mai mult cu cât ştiu că nimeni nu e profet în ţara lui.

Articolul menţionat se referă la Gala premiilor Prometheus, ediţia a VIII-a. În el sunt menţionaţi membrii juriului (începând cu: Andrei Pleşu, preşedinte, Livius Ciocârlie literatură…) şi concurenţii nominalizaţi, printre care se află şi pictorul Florin Ciubotaru. Mă gândesc că, dacă nu era concurentul meu, ci făceam parte din juriu, l-aş fi votat şi eu. Apoi constat că se insistă asupra valorii materiale a premiilor, care e foarte convingătoare. Textul e ilustrat cu o fotografie a mea cu Andrei Pleşu, care mi-a înmânat trofeul. Nu înainte de a fi povestit cum a scris el la insistenţa mea eseurile din „Minima moralia“, care iniţial au fost publicate în foileton la Viaţa Românească… Dar apoi, când era Ministru al Culturii, l-am bodogănit tot timpul („Şi bine am făcut!“). Secvenţa care mă priveşte doar pe mine este intitulată „O carieră plină de succes“. Lucru care nu e chiar adevărat. O dovadă în acest sens o constituie faptul că atât preşedintele US, cât şi adversarul său preferat de la Academie explică faptul că m-am impus mai greu decât alţi poeţi din generaţia ’60, deoarece critica a fixat canonul prea devreme, iar cei care am venit ulterior am rămas pe dinafară. Ceea ce au uitat amândoi să spună e faptul că şi pe vremea aceea tot dânşii erau la butoane (aşa cum avea să constate Al. Cistelecan într-un comentariu foarte bun despre poezia mea, intitulat „Bacovianismul anti-bacovian“). E de prisos să spun că nu mi-a fost indiferent faptul că la vremea debutului meu nu conta atât textul publicat de cineva, cât contextul. Dar, cum nu aveam ceva mai bun de făcut, atunci când o colegă a mea mai norocoasă decât mine se întorcea dintr-o nouă călătorie şi aflam din presa literară cum ar fi cucerit ea Parisul, Roma, Berlinul, Londra, Madridul ori cine ştie ce altă capitală occidentală, spuneam, fără urmă de ironie, că eu nu am reuşit să cuceresc nici măcar satul meu. Fiindcă pentru cei de acolo care aveau probleme de sănătate cel mai important era doctorul Eugen Proca, iar cei ce aşteptau să plece într-o lume mai bună optau pentru Aurel State, prietenul meu Prizonierul, care era privit ca un sfânt, fiindcă suferinţele îndurate o viaţă întreagă nu l-au înfrânt.

Al doilea xerox anexat de către domnul primar actului de atestare a satului nostru cuprindea trei texte. Primul era despre mine, avea titlul „Antologia poeziei muscelence“ şi reproducea un poem intitulat „Coşmar“, pe care l-aş fi selectat şi eu. Îmi place să sper că dacă l-ar fi văzut cineva de pe altă planetă ori de pe lună ar fi putut spune că poezia musceleancă e bună. În nota biobibliografică alăturată poeziei menţionate mi se atribuia şi Premiul Goncourt, pe care n-aş fi avut cum să-l iau, de vreme ce nu sunt franţuzoaică şi nu scriu proză. Dar, cum e vorba de o eroare nevinovată, făcută din dragoste, cred că ea trebuie luată ca atare. În încheiere, se menţiona că sunt cetăţean de onoare al Municipiului Câmpulung, ceea ce aş fi putut, eventual, să fiu, chiar dacă eu nu ştiu.

În centrul acelei pagini era plasat textul intitulat „A murit academicianul Eugeniu Proca“ şi datat: 9 martie 2004. El cuprindea o mulţime de date concrete, care probabil că erau preluate din Dicţionarul membrilor Academiei. Citindu-l, mi-am zis: Slavă Domnului că doctorul Proca a mai trăit 15 ani după evenimentele din decembrie 1989 şi că oamenii şi-au amintit că nu avea doar meritul de a-l fi contrazis pe mult stimatul şi iubitul, când nu cuteza nimeni să facă aşa ceva, ci şi pe acela de a fi înfiinţat primele centre de dializă din ţară, prin care a fost prelungită viaţa a mii de oameni, şi de a fi făcut primul transplant, în anul 1980, care nu a fost unul de graţie.

Spre regretul meu, l-am cunoscut foarte puţin, fiindcă era cu 13 ani mai în vârstă decât mine şi, în 1957, când eu eram în ultimul an de liceu, el şi-a susţinut teza de doctorat, iar apoi a parcurs toate etapele necesare pentru a deveni profesor universitar şi a urmat mai multe programe de specializare menite să-l pună la curent cu tot ce se putea face în domeniul lui. L-am cunoscut, în schimb, pe cel mai celebru dintre foştii săi doctoranzi, care a ţinut să-mi spună că el a auzit pentru prima oară despre mine şi despre ce scriu eu de la doctorul Eugen Proca. Atunci când i-a pronunţat numele, mi-a amintit că în anul 2004, când a murit, Eugen Proca avea vârsta mea de acum şi m-am gândit cu tristeţe că şi doctorii mari mor. Uneori mai devreme decât pacienţii lor. Dar nu puteam să-i spun acest lucru distinsului meu interlocutor, care pare să ştie că lumea nici n-a început, nici nu se va sfârşi odată cu el.

Ultimul text din pagina la care mă refer e intitulat „Un erou muscelean persecutat de comunişti a fost reabilitat“. În el se vorbeşte despre Aurel State, căruia i s-a acordat titlul de cetăţean de onoare post-mortem al comunei Godeni. Faptul că, după o pauză de viaţă de 20 de ani, a înviat din morţi şi că eram studenţi în acelaşi timp ne-a apropiat de la sine. I-am tradus, împreună cu el, pe Hans Magnus Enzensberger şi pe Ingeborg Bachmann, am citit memoriile sale din lagărele ruseşti şi din închisorile româneşti pe măsură ce erau scrise, iar în 1983, după ce a murit, am reuşit să trec de vigilenţa cenzurii şi am publicat în Viaţa Românească o povestire intitulată „Prietenul meu, Prizonierul“, care a fost tradusă în mai multe limbi.

Faptul că într-o vreme ne întâlneam zilnic ca să lucrăm nu a constituit nici un act de eroism, nici o formă de bravură. Habar n-aveam că în felul acesta puneam toată Securitatea pe urmele mele.

După 1989, i-am publicat la Editura Litera volumul „Drumul crucii“, care fusese urmărit ani la rând de Securitate, ca şi autorul, şi m-am bucurat când i-a fost reeditat de Editura Rost & Fundaţia „Sfinţii închisorilor“, în condiţii grafice mai bune, într-o ediţie îngrijită şi prefaţată de doamna Anca Crivăţ, după ce a cercetat şi dosarul autorului, care atunci când a apărut ediţia princeps nu se afla încă la CNSAS.

M-a întristat totuşi faptul că, în postfaţa cărţii, semnată de Marcel Petrişor şi de Răzvan Codrescu, există o afirmaţie potrivit căreia doctorul Proca şi soţia acestuia nu i-ar fi întins niciodată o mână lui Aurel State, pentru ca nu cumva să fie învinuiţi că au de-a face cu “un duşman al poporului“ şi să le zboare scaunul de sub fund.

Cred că afirmaţia asta nu păcătuieşte doar prin vulgaritate, ci şi prin rea-credinţă. Fiindcă Eugen Proca poate că nu avea vocaţia de erou a vărului său Aurel State, dar o avea fără îndoială pe cea de medic, şi ţinea infinit mai mult la profesia sa decât la scaunul de ministru. Asta a făcut să nu renunţe niciodată la consultaţii, deşi era nevoit să le programeze de la ora şapte dimineaţa, ca să poată să facă tot ce avea de făcut.

Încercarea de a folosi prilejul lansării în satul Godeni a volumului „Drumul crucii“ de Aurel State pentru a te substitui autorului şi a rezolva post-mortem problema relaţiilor sale cu doctorul Eugen Proca (de care el nu s-a plîns niciodată) mi s-a părut de neacceptat. Înainte de toate, pentru că mamele acestora erau surori. Apoi pentru că lumea de acolo îi iubea pe amândoi. Pe fiecare pentru ce a reprezentat el.

În ce mă priveşte, prefer să rămân pentru totdeauna pe onorantul meu loc trei, decât să-ncerc să mă afirm cu orice preţ, profitând de faptul că nu se mai află printre noi niciunul dintre ei.