a3
Marile Convorbiri
Ovidiu Pecican
Aniversările nu sunt neapărat momente de efuziune festivă. Memorabile rămân atunci când ele prilejuiesc bilanţuri şi adânciri ale unei cunoaşteri prin recapitulare, constituindu-se în ocazii de reevaluare şi de descoperire. Ceea ce se poate întâmpla fericit este ca ele să aducă o altă expunere a lucrurilor şi o nouă descifrare a lor, îmbogăţitoare. De aceea, bucuros să înregistrez o astfel de întâmplare-eveniment, semnalez că proiectul publicării unei vaste antologii a Convorbirilor literare avansează într-un ritm alert, de dorit şi în cazul altor corpusuri de texte fundamentale pentru articularea modernităţii noastre. Între celebrarea a 150 de ani de la apariţia prestigioasei reviste ieşene în această primăvară şi marea aniversare a unificării româneşti depline, ce va ajunge la centenar peste un an, corpusul de texte ilustrative convorbirist survine oportun, atrăgând atenţia asupra realităţii că o construcţie statală este la fel de mult şi o construcţie culturală. Cele patru tomuri somptuoase apărute deja, sub coordonarea generală a poetului şi eseistului Cassian Maria Spiridon, directorul seriei celei mai noi a revistei, şi îngrijite de trei corifei (Liviu Papuc, Antonio Patraş şi Mircea Platon), recomandă privirilor contemporane o desfăşurare de forţe creatoare care depăşesc cu mult estimările prezente în studiile şi în monografiile de până mai ieri (Convorbiri literare. Corpus de texte ilustrative, Iaşi, Ed. Convorbiri literare, 2016: I.1-I.3; 2017: I.4). Numărul autorilor antologabili şi calitatea textelor acestora, ca şi deschiderile către diferite chestiuni de interes, fac să pălească, prin bogăţia lor, calificările de care au beneficiat Convorbirile în receptarea întinsă pe durata secolului şi jumătate care s-a scurs între apariţia primului lor număr şi momentul în care scriu. În plus, vechi texte intruvabile, rare, citate şi parafrazate, dar nu şi citibile până acum, sunt aduse la dispoziţia cititorului, fiind, practic, relansate în circuitul public românesc, de astă dată la alţi parametri de transmitere decât odinioară.
Cu cele patru tomuri iniţiale suntem încă la volumul I. Partea I (1867-1900), partea a II-a Primul deceniu (1867-1877), partea a III-a Decada Independenţei (1877-1886) şi partea a IV-a România în [La] Belle Époque (1887-1899). Lucrurile s-au potrivit astfel încât Convorbirile au apărut îndată după instalarea pe tronul principatelor dunărene a prinţului Carol I de Hohenzollern von Sigmaringen, astfel încât delimitările operate de editori în viaţa revistei ajung să se potrivească de minune şi domniei acestuia în primele sale două treimi. Încheindu-şi introducerea la opul secund al seriei, Mircea Platon preciza: „După un prim volum (I.1) al Corpusului care a cuprins textele canonice, deja clasicizate, apărute în Convorbiri literare în perioada 1867-1900, continuăm cu alte trei volume (I.2, I.3 şi I.4) care îşi propun să aducă la lumină, grupate pe (aproximativ) decenii (prima decadă, 1867-1877, decada independenţei, 1877-1889 şi decada noilor energii, 1889-1900), texte ilustrative pentru talentul, patriotismul, seriozitatea şi, nu în ultimul rând, umorul colaboratorilor revistei Convorbiri literare din perioada ei clasică“ (I.2, p. 18).
Excelenţa Convorbirilor literare în perioada „marilor clasici“ şi a creării statului unitar modern autonom şi, ulterior, independent al românilor nu mai trebuie demonstrată în câmpul literelor ci, aşa cum spun în subtitlu editorii, doar ilustrată. Cu totul altceva însă este ca, prin extrapolare, această aureolă să fie extinsă şi asupra altor expresii ale culturii naţionale. După cum se ştie, în epoca strălucirii lor Convorbirile nu erau deloc singure, alte publicaţii flancând-o pe cea ieşeană cu destule drepturi la onorare în contemporaneitate şi în posteritate. Şcoala liberal-naţională a lui Hasdeu, de pildă, prin cele mai importante publicaţii ale ei (Traian, Columna lui Traian şi prin Revista nouă), ca şi gazeta liberală a lui C. A. Rosetti, Românul, au găzduit, şi ele, nu puţine studii, eseuri, articole de reală importanţă culturală, semnate de nume prestigioase ale vieţii artistice şi ştiinţifice a vremii. Lor li s-a adăugat ulterior şi Contimporanul (din 1881). Considerarea ilustrului magazin cultural ieşean al lui Negruzzi în peisajul publicistic al epocii poate, aşadar, înălţa, nicidecum coborî evaluarea pozitivă a revistei şi ar merita să fie avută în considerare pentru mai buna profilare a dinamicii noastre culturale în acel răstimp de mari avânturi întemeietoare, dublate de un activ şi consistent spirit critic.
În patru volume de texte antologate nu încap, desigur, toate lucrurile publicate odinioară. Dar marile direcţii ale interesului autorilor şi al cititorilor merită să fie, pe cât posibil, toate surprinse în pagină. De aceea ar fi fost poate îmbucurător, pe lângă atâtea jubilaţii procurate de antologatori, ca în selecţia lor să fi încăput şi excursul istoric erudit semnat în 1871 în Convorbiri de arădeanul Ioan Slavici intitulat Studii asupra maghiarilor. Pe lângă faptul că textul aparţinea unui expert crescut şi educat în mijlocul mediului pe care îl analiza, el debuta prin câteva pagini cu conţinut filosofic şi epistemologic care nu s-au bucurat încă de vreo considerare specială. Totodată, recuperarea acestui text în ambianţa selecţiei convorbiriste ar fi prilejuit prezenţa acestui mare clasic al perioadei, care îşi datorează afirmarea şi faima tocmai revistei ieşene şi corifeilor ei – prin Eminescu, lui Iacob Negruzzi şi lui Titu Maiorescu (nemaivorbind de impulsul convorbirist pentru scrierea studiilor respective, despre care aminteşte neechivoc Negruzzi însuşi în amintirile lui: „Pe Slavici … l-am îndemnat să scrie un studiu comparativ între cele două popoare conlocuitoare români şi unguri“).
Cu adevărat îmbucurătoare este însă prezenţa studiilor critice de istorie ale lui George Panu, cel care urma să devină, peste decenii, memorialistul prin excelenţă – alături de Iacob Negruzzi însuşi – al Junimii. Studiile lui polemice la adresa lui Hasdeu erau demult o raritate, probabil unica lor reluare – şi aceea, parţială – fiind, până acum, cea din cartea de specialitate a istoricului clujean Pompiliu Teodor, Evoluţia gândirii istorice româneşti (1970), rară ea însăşi.
Asemenea exemple fericite s-ar mai putea da, rafturile unei biblioteci demult prăfuite fiind scuturate cu succes, pentru a se aduce la cunoştinţa publicului texte al căror interes nu s-a epuizat. Mai important, totuşi, pare statutul de program cărturăresc pe care îl asumă, implicit, seria volumelor deschisă de primele patru apariţii. Ele clamează, sus şi tare, necesitatea de a se regândi poziţia instituţiei culturale a Convorbirilor nu numai în raport cu restul culturii române, ci chiar şi cu Junimea însăşi, a cărei emanaţie a fost, la urma urmei. Monumentală cantitativ, lista retipăririlor convorbiriste plasate sub semnul corpusului pare să aspire şi la o monumentalitate calitativă. Iscată pentru a recupera pe seama Iaşilor statutul de capitală culturală românească, publicaţia a ajuns curând să aspire – fără o zarvă excesivă – la statutul de unificator, de liant cultural pentru românii din toate regiunile istorice, dinăuntru ca şi dinafară. Astfel, la Convorbirile literare unirea – simbolică – a românilor nu a avut de aşteptat nici proclamarea independenţei statale, nici asumarea statutului de regat (în 1881), nici desăvârşirea unităţii naţionale (în 1918). Toate acestea s-au produs, simbolic vorbind, dar şi cât se poate de efectiv în spaţiul cuvântului tipărit, încă din primii ani de apariţie. Nu întâmplător doi dintre marii corifei literari cu care s-au mândrit au venit de la Viena – mă refer la Eminescu şi, iarăşi, la Slavici –, iar al treilea dintre ei locuia la Bucureşti (Caragiale), lăsându-i privilegiul de a veni de la numai câţiva paşi de redacţie ultimului (Creangă).
Soarele politic al românilor va fi răsărit, pe atunci, de la Bucureşti, dar astrul culturii strălucea la Iaşi. În loc să fie străine de acest fenomen de astronomie culturală, Convorbirile literare au stat tocmai în miezul lui.