a17

Lenin, Republica Virtuţii şi Supraomul bolşevic

Vladimir Tismăneanu

Dar ce are de fapt în vedere Stalin în clipa când, lângă catafalcul lui Ilici, celebrează etosul bolşevic? La ce se gândeşte el atunci când exaltă unicitatea formulei politice comuniste? De ce sunt bolşevicii altfel decât muritorii de rând? Cum s-a născut această idee a Supraomului bolşevic?

Lenin se temea de orice moment de blândeţe ori de compasiune. Totalitarismul a cultivat duritatea şi lipsa de milă. Slavoj Žižek, şi nu numai el, notează faptul că Lenin era alergic la orice expresie de sentimentalism. Asemeni revoluţionarilor secolului al XIX-lea, personajelor romanelor lui Turgheniev şi Dostoievski, dar şi ciudatei şi nefastei scrieri „Ce-i de făcut“ de Cernîşevski (un fel de „poem pedagogic“ al nihilismului), Lenin se dorea un inflexibil, un personaj totalmente devotat cauzei revoluţiei.

Radicalismul utopic, comunist şi fascist, dispreţuieşte compasiunea ca o pseudo-virtute burgheză. Valorile moralei iudeo-creştine sunt denunţate drept ipocrite. Ascetul revoluţionar nu suportă nicio sustragere de la ceea ce îi apare drept misiunea sa absolută. Ca şi Robespierre, Lenin visează o republică a virtuţii. Spre deosebire de posedatul iacobin, Lenin însă construieşte partidul ca entitate colectivă, ca organism învestit cu atribute divine: omniscienţă, omnipotenţă, grandoarea supraistorică. Pentru bolşevici, cultul partidului este sursa din care derivă cultul liderului. La nazişti, inspiraţi nu doar de iraţionalism şi de Mussolini, dar şi de tradiţia rasismului populist austriac şi german, divinizarea liderului primează asupra celei a partidului.

Revoluţionarii utopici, deopotrivă cei ai extremei drepte şi cei ai extremei stângi, se concep ca împuterniciţi de istorie să demoleze ordinea existentă de o manieră cataclismică. Bolşevicii, în pofida declaraţiilor de ruptură cu terorismul anarhist şi populist, sunt moştenitorii tradiţiei nihiliste. Cu cât o atacă mai feroce, cu atât mai suspectă devine opoziţia lor faţă de radicalismul originar. Fireşte, Marx l-a condamnat pe Serghei Neceaev, teroristul mistificator, prototipul personajului Piotr Verhovenski din romanul Demonii de Dostoievski. Să citim însă „Catehismul revoluţionarului“ şi vom constata acele afinităţi incontestabile dintre viziunea lui Neceaev, cândva atât de apropiat de Bakunin, şi cultul organizaţiei îmbrăţişat şi promovat de Lenin.

„Revoluţionarul de profesie“, zelotul care nu are altă meserie decât subversiunea, militantul „partidului de avangardă“, provine tocmai din acest univers misterios, abisal deopotrivă din punct de vedere sociologic şi psihologic. Lenin, în pofida aparenţelor de respectabilitate, este el însuşi acest „om nou“, pentru care orice slăbiciune umană reprezintă o capitulare în faţa detestatei „moralităţi a preoţilor“, denunţată în discursul său din 1922, „Sarcinile Uniunilor Tineretului“.

Nu avem spaţiu să insistăm, însă există o importantă literatură privitoare la atracţia exercitată de tezele lui Nietzsche nu doar asupra ideologilor fascişti, dar şi asupra celor bolşevici. Era vorba, desigur, de simplificări abuzive, dar faptul împrumuturilor tematice rămâne. Militantul bolşevic, pentru Lenin, este în felul său un supraom. Tot astfel, liderul providenţial, ceea ce Erich Fromm a numit cândva „salvatorul magic“, Lenin deci, este descris de discipoli ca având o „influenţă hipnotică misterioasă şi incomprehensibilă“. La fel scria Albert Speer despre Hitler.

Dogmele sunt intangibile în ambele sisteme totalitare. Ideologia este tratată drept adevăr revelat. Lenin scrie despre gândirea lui Karl Marx ca despre un număr de comandamente inexorabile. Despre morală, fondatorul bolşevismului afirmă: „În opinia noastră, moralitatea este în întregime subordonată intereselor luptei de clasă“. Partizanatul necondiţionat, subordonarea raţiunii faţă de credinţa oarbă în victoria revoluţiei sunt exigenţele fundamentale ale leninismului.

Pentru bolşevici, la fel ca pentru revoluţionarii dreptei totalitare, cauza finală justifica utilizarea oricăror mijloace. Iată ce scria Neceaev (cu colaborarea probabilă a lui Bakunin): „Revoluţionarul este un om pierdut: nu are interese proprii, o cauză personală, sentimente, bunuri personale; nu are nici măcar un nume. Întreaga sa fiinţă este absorbită de un singur gând, de un singur interes, de o singură pasiune: revoluţia. Caracterul revoluţionarului autentic nu tolerează niciun fel de romantism, sentimentalism, entuziasm ori ispită. Nu este loc nici pentru ură sau răzbunare privată. Pasiunea revoluţionară, care la el devine o pasiune permanentă, trebuie să fie combinată cu un calcul rece“. Poetul comunist francez Louis Aragon scria despre „Ochii albaştri ai revoluţiei care scânteiau cu o cruzime necesară“. Fireşte, de la Neceaev la Lenin s-au întâmplat multe în mişcarea revoluţionară rusă şi internaţională. Fanatismul sectar, misticismul raţionalizat în ideologia cenzurii apocaliptice şi a adeziunii necondiţionate, toate acestea se unifică în sindromul credinţei totalitare. Capitolul „Ideologie şi teroare“ din cartea clasică a Hannei Arendt despre Originile totalitarismului explică tocmai faptul că noile formule revoluţionare preconizau reconstituirea statului pe baza unei „concepţii ştiinţifice despre lume“. Barbaria Primului Război Mondial, criza civilizaţiei liberale, desensibilizarea morală a milioane de oameni au creat climatul favorabil ascensiunii mişcărilor de gloată conduse de elitele nihiliste.