a15

Dualitate

Ştefan Bolea

Al cincilea volum de poezie al lui Ştefan Manasia (Cerul senin, Bistriţa: Ed. Charmides, 2015) este într-un anumit fel disjunct, oscilând între imnul paternităţii (în maniera congenerilor săi, Radu Vancu şi Dan Coman) şi a song of faith and devotion, sau a tale, full of sound and fury. Epigraful volumului este centrat în jurul aforismului Die Erde überwältigt mich („lumea m-a învins“). De menţionat că verbul überwältigen are o nuanţă activă, virilă, exprimând o dominaţie care are loc după o luptă pe viaţă şi pe moarte, ca să rezonăm cu Hegel. Această înfrângere, acest eşec, în alte cuvinte, această acceptare a fiinţei superflue, a contingenţei, a umanităţii both high and low, se potriveşte mai ales primului ciclu de poeme, Aterizare forţată. În această parte, Manasia parcă îşi doreşte să facă apologia discutabilului instinct patern. N-am merge atât de departe ca E. Cioran, care considera că îndemnul Genezei „creşteţi şi vă înmulţiţi“ este criminal, dar, oricum, putem remarca, în treacăt, că mândria de a fi genitor este, nu neapărat mediocră, dar oarecum neesenţială. Personal, nu mi se par convingătoare poeziile din Aterizare forţată, nici măcar poemul în zece episoade, Fetiţa lui Darth Vader: Prinţesa Leia? Sau ar trebui să punem accentul pe un Darth Vader on rehab, o umbră jungiană care ajunge în palatul luminii? Nu neapărat tema (infimă), ci tonul mi se pare discutabil: delicateţea oarecum kitsch iese din perimetrul poeziei.

Mult mai reuşit, şi mai incisiv este ciclul secund, Taurul mecanic. Situat sub „pavăza“ formaţiei Nirvana, care a revoluţionat muzica rock la începutul anilor ’90, Taurul mecanic ne prezintă un Manasia dionisiac, care, de pildă, are o atitudine puternic anti-fundaţionalistă, asemenea „maeştrilor“ generaţiei Beat. Bunavestire şi Autodenunţ pot fi menţionate în această direcţie: „crucile acelea/ mari şi/ ameninţătoare ca o/ declaraţie de război.“ În poeme ca Sîntem generaţia extincţiei şi mai ales Paint it Black, Manasia intră în dezbaterea contemporană despre post-umanism şi despre posibilul (dacă nu probabilul) finis iminent. „Sîntem generaţia extincţiei./ Generaţia precedentă a/ îmbogăţit uraniul, a încapsulat/ napalmul, bacteriile, viruşii./ Tinerii simpatici de altădată/ încingeau cuptoarele…“ Avem o alegorie la societatea post-truth, la „ultimul om“ nietzschenian, care stă în faţa televizorului şi ne face cu ochiul: „noi suntem inventatorii fericirii“. Care doarme permanent şi nu mai poate găsi o cale de acces la conştiinţa de sine. „Aici fermele de napalm,/ acolo vodevilul termonuclear./ Aici, pacea de cincizeci de ani,/ tot mai înfricoşătoare./ Acolo, liniştea îţi/ ridică sîngele în urechi“ (Paint it Black). Trimiterile la Rolling Stones şi la Coppola, dar mai ales la starea alchimică de nigredo, indică şi faptul că „pacea“ asta, care ne stă în gât, ocultează un război interior, pe care-l putem auzi fâlfâind ca nebunia lui Baudelaire. Mai mult, Taurul mecanic este o apologie a libido-ului: vezi mai ales cele trei poezii intitulate sugestiv About A Girl. „Ai// urma-o chiar dacă/ la capătul holului/ v-ar aştepta o cuşcă de măcelărie./“ Imaginea poate fi apropiată de erotica schopenhaueriană sau de comentariile freudiene despre eros şi thanatos. Păstrând analogia cu Kurt Cobain, am putea spune că (pen)ultimul poem din Cerul senin, Taurul mecanic este varianta lui Manasia a hit-ului Where Did You Sleep Last Night? Chiar dacă incursiunea în astrologie nu este întotdeauna „corectă“, Manasia îşi păstrează cel mai bun poem din volum pentru final, punctând cu un presto agitato. După cum spuneam, Cerul senin este o carte duală. Dacă Howl-ul din a doua parte mi s-a părut autentic şi puternic ancorat în Zeitgeist, Songs of Innocence din prima m-a lăsat rece.