a12

Acad. Ioan-Aurel Pop

„Transilvania este ca o Europă în miniatură“

Iulian Boldea: Stimate domnule Academician Ioan-Aurel Pop, cum resimţiţi geografia ideală a Transilvaniei, această „imensă scenă“ (Mircea Zaciu) a istoriei noastre, din perspectiva biografiei personale, dar şi din perspectiva carierei şi a preocupărilor dvs. de istoric?

Ioan-Aurel Pop: Pentru mine, dacă succesiunea deal-vale, teoretizată filosofic-poetic de Lucian Blaga în Spaţiul mioritic, se oglindeşte undeva în chip ideal, atunci acel loc binecuvântat este indubitabil Podişul Transilvaniei, cu valurile sale de dealuri şi văi, cu alternarea eternă a spaţiului teluric cu cel cosmic. Ca biografie personală, a contat probabil în conturarea stării mele de spirit numite Transilvania naşterea în mijlocul unei familii cu vechi ascendenţe ţărăneşti şi preoţeşti („popeşti“), provenită din câteva sate nordice, trecute la unirea cu Biserica Romei în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea – când umbla prin sate ca un apostol răsăritean episcopul Grigore Maior –, dar şi petrecerea copilăriei şi adolescenţei la Braşov (în parte chiar în Şchei), într-un bastion al ortodoxiei şi într-un liceu pe unde trecuseră Titu Maiorescu, Ciprian Porumbescu, Lucian Blaga, Octavian Goga, Ioan Lupaş, Vasile Goldiş şi câţi alţi făuritori ai culturii româneşti. Pe fondul acesta latinizant şi rural, primit de la bunici şi părinţi, s-a altoit cultura înaltă a dascălilor mei braşoveni, care – unii – ar fi putut onora catedre universitare şi care predicau spiritul de echilibru între Răsărit şi Apus, preţuirea valorilor culturale, credinţa în forţa învăţăturii şi a educaţiei.

Pregătirea mea ca istoric s-a făcut la Cluj, la Alma Mater Napocensis, unde erau încă dascăli-savanţi, formaţi în epoca interbelică la noi sau în Europa, cu cărţi de vizită impresionante, cu stagii la şcolile române de la Paris şi Roma, la universităţile de la Paris (Sorbona) ori de la Berlin, de la Viena ori de la Padova. La Facultatea de Istorie-Filosofie mi s-a definit „ştiinţific“ Transilvania, ca parte integrantă a României, ca nucleu al etnogenezei românilor care şi-a revărsat mereu prea-plinul peste Carpaţi, ca loc de vieţuire, de supravieţuire şi de convieţuire cu ungurii, cu saşii, cu şvabii, cu evreii şi cu câţi alţii! Între 1959 (când universităţile „Victor Babeş“ şi „Bolyai János“ s-au unit) şi 1984, la Secţia de istorie au fost an de an grupe româneşti de studiu şi subgrupe (fiindcă erau mai puţini studenţi) maghiare, profesorii fiind români, maghiari, germani şi evrei. Studiul exclusiv în româneşte al istoriei s-a făcut la Cluj numai timp de cinci ani, între 1984 şi 1989, când latura exagerat naţionalistă a dictaturii comunist-ceauşiste atinsese apogeul. Prin urmare, la universitate am învăţat specificul Transilvaniei şi istoria tuturor etniilor sale, pe „aceste locuri de ispititor belşug şi de trecere a oştilor“. Am studiat istoria civilizaţiilor şi am fost îndemnaţi să preţuim tradiţiile, limbile şi religiile/confesiunile tuturor locuitorilor Transilvaniei. Tot profesorii ne-au îndemnat să învăţăm cu toţii cele trei limbi istorice ale provinciei – româna, maghiara şi germana – ca să receptăm bibliografia şi să putem percepe specificul fiecăruia. La Istorie, am cunoscut Transilvania prin arhivele medievale, iar la Clujul vechilor zidiri am cunoscut Transilvania pe viu, prin oamenii şi prin edificiile ei, prin realităţile prezente şi prin tradiţii, prin judecăţi şi prejudecăţi… Fireşte, Transilvania avea şi are încă istorii paralele – ale românilor, ale maghiarilor şi ale germanilor –, fiindcă scrisul istoric nu poate uni ceea ce istoria a despărţit. De asemenea, românii, maghiarii şi germanii învaţă istorii uşor diferite. Nu ne putem aştepta ca – într-un viitor apropiat – ungurii să înveţe despre excluderea românilor de la exercitarea puterii în Evul Mediu transilvan, despre discriminarea ortodocşilor în epoca „toleranţei“ religioase şi nici despre unirea celor trei ţări în vremea lui Mihai Viteazul sau despre mişcarea de emancipare naţională din secolul al XVIII-lea; la fel cum, nici românii nu-i vor putea proslăvi pe „sfinţii regi“ ai Ungariei, nu vor putea lăuda cucerirea Transilvaniei şi integrarea sa în Ungaria şi nici politica de calvinizare a ierarhiei şi populaţiei ortodoxe, cu apogeul în secolul al XVII-lea.

Transilvania este ca o Europă în miniatură prin tradiţiile sale istorice (deoarece, sub aspect etnic, românii sunt azi circa trei pătrimi, iar germanii aproape au dispărut), dar, aşa cum Europa ideală şchioapătă încă în împlinirea unităţii sale, nici în Transilvania nu se pot face minuni în acest sens. De o sută de ani, Transilvania este parte integrantă a României, prin decizia democratică a majorităţii locuitorilor săi, iar această decizie a fost confirmată, din punctul de vedere al dreptului internaţional, de Conferinţa de Pace de la Paris, din 1919-1920, şi reconfirmată de câteva ori de atunci de către comunitatea statelor europene şi chiar a tuturor statelor lumii (cu excepţia petrecută în anii 1940-1944 şi impusă de ţările totalitare naziste şi fasciste). Prin urmare, ceea ce s-a petrecut la 1 Decembrie 1918 nu reprezintă o decizie unilaterală, ci o realizare a dreptăţii istorice, în acord cu dreptul popoarelor la autodeterminare, recunoscut de comunitatea internaţională.

B.:Ce anume diferenţiază Transilvania de celelalte regiuni româneşti, în opinia dvs.?

I.-A. P.: Toate regiunile istorice au personalitatea lor, formată de-a lungul secolelor. Nici Lazio nu este la fel cu Lombardia şi nici Bavaria nu seamănă bine cu Prusia. Academicianul Răzvan Theodorescu, căruia un tânăr istoric i-a dedicat recent o carte-interviu, se prezintă pe sine uşor ironic drept „o liftă moldo-valahă“, fiindcă are rădăcini în ambele principate, dar subliniază din când în când deosebirile destul de accentuate pe care le percepe între Ţara Românească şi Moldova. Un alt venerabil academician, Dan Berindei, seniorul breslei noastre, dimpotrivă, preferă să evidenţieze marile similitudini, caracteristicile comune, trăsăturile unităţii, care sunt indubitabile. Prin urmare, tabloul depinde de perspectiva din care este privit.

Transilvania (în sens larg, cu Banatul, Crişana, Maramureşul), deşi i-a avut mereu, de la finele etnogenezei noastre (secolele VIII-IX), drept populaţie de bază pe români şi înainte de asta pe proto-români şi pe daco-romani, nu a fost niciodată, până la Marea Unire, o ţară organizată româneşte, cu instituţii politice româneşti, cu putere de conducere românească. Secole la rând, singura elită a românilor ardeleni au fost preoţii lor bizantini (ortodocşi şi, după 1700, şi greco-catolici). Românii ardeleni au fost supuşi în state străine unor elite străine, fiind „toleraţi“, adică răbdaţi să trăiască (fiindcă produceau bunuri, mergeau la oaste ca să moară pentru „ţară“ şi „suveran“ şi plăteau dările) usque ad beneplacitum principum et regnicolarum, adică „până va dura bunul plac al principilor şi cetăţenilor“. Ţara Transilvaniei era condusă de o elită reprezentând o treime din populaţie (ungurii, saşii şi secuii). Românii ardeleni au dobândit de aceea, de-a lungul secolelor de discriminare, o mentalitate de supuşi, de umiliţi. David Prodan – unul dintre cei mai mari istorici ai Transilvaniei din toate timpurile – spune că istoria românilor transilvani este, în linii mari, istoria iobăgiei (a şerbilor, a supuşilor), iar istoria iobăgiei este „istoria muncii tăcute“. Elitele politice şi administrative desprinse din rândul românilor sau, cu alte cuvinte, cnezii şi voievozii români înnobilaţi, puşi în slujba regalităţii ungare şi încadraţi în funcţii înalte la nivelul comitatelor, al voievodatului Transilvaniei şi chiar al Regatului Ungariei s-au pierdut treptat pentru poporul român. Aşa au fost familiile Dragoş (Dragffy), de Hunedoara (Hunyadi), Cândea (Kendeffy), Cândreş (Kenderesy), Mailat (Majlát), Ioşica (Jósika), Nopcea (Nopcsa) etc., ai căror reprezentanţi s-au catolicizat (calvinizat) şi au intrat, cu timpul, în rândul nobilimii ungare. Mica nobilime românească din Maramureş, Făgăraş, Hunedoara-Haţeg, Banat etc. şi-a păstrat însă etnia şi s-a înscris, în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea, în mişcarea naţională de emancipare a poporului său. În acelaşi timp însă, românii ardeleni, trăind lângă unguri, saşi, secui şi, adesea, în aceleaşi aşezări cu aceştia, au început să se apropie ca mentalitate, în unele privinţe, de aceştia. Or, saşii şi ungurii aveau masa popoarelor lor situată în Occident ori spre Occident, într-o lume catolică şi protestantă, devenită eficientă, concurenţială, capitalistă, adică diferită de societăţile creştine răsăritene contemplative, fataliste, supuse în forme diferite stăpânilor islamici, atacate periodic de otomani şi de tătari (de exemplu, hoardele tătare au făcut razii de jaf în Moldova, Ţara Românească şi chiar Transilvania între 1241 şi 1717, cel mai crunt fiind lovită ţara românească de la est de Carpaţi). Începând cu jumătatea secolului al XVI-lea, toate cele trei ţări care aveau să formeze în viitor România s-au aflat sub suzeranitate destul de apăsătoare otomană, numai că Transilvania – cu cele mai mari resurse şi care ar fi putut, teoretic, să plătească tributul cel mai mare – plătea cel mai puţin, iar Ţara Românească – cea mai expusă şi mai sărăcită – plătea cel mai mult. Toate cele trei ţări s-au aflat de-a lungul vremii sub stăpâniri străine, dar şi natura acestor stăpâniri contează destul de mult. Este drept că românii munteni, olteni şi moldoveni (cei mai mulţi dintre ei) nu au fost sub stăpânire otomană directă, ci indirectă, dar Imperiul Otoman le-a stors vlaga mereu, le-a luat tot surplusul, le-a sărăcit, încât pofta de viaţă activă, de producţie înaltă, de inovare a pierit cu totul. De ce să produci pentru piaţă şi pentru profit, din moment ce totul sau aproape totul îţi este confiscat, rechiziţionat, luat ca bir? În Transilvania, principatul autonom de după 1541 şi, mai ales, integrat în Imperiul Habsburgic de după 1688 au avut o cu totul altă abordare: toţi locuitorii care munceau trebuiau stimulaţi să producă şi să aibă cheag, ca să poată fi buni contribuabili, plătitori de taxe, buni militari. În Imperiul Habsburgic, chiar dacă existau felurite discriminări, mai ales în cazul românilor, instituţiile statului se ocupau de cetăţeni, de locuitori, de aşezări, de producţie, de drumuri, de comerţ, de starea monetară, de manufacturi, de aplicarea unor metode eficiente în agricultură etc. Prin urmare, nu este totuna să fii subordonat unui imperiu avansat sau unuia înapoiat! Transilvănenii trăiau în una dintre cele mai puţin dezvoltate şi mai uitate de lume provincii supuse Habsburgilor, dar acest stat, acest conglomerat multinaţional şi multiconfesional, promova civilizaţia occidentală sau cvasi-occidentală. Românii, inclusiv cei transilvani, erau prin biserica lor bizantină, prin limba slavă a cultului, a culturii şi a cancelariilor, prin alfabetul chirilic, prin filosofia de viaţă etc. de orientare bizantină, răsăriteană, iar influenţa balcanico-otomană i-a afundat şi mai mult într-o lume străină de spiritul occidental. Or, civilizaţia occidentală – lucru mai vizibil după ce, la 1453, Constantinopolul a fost ocupat de turci – s-a dovedit a fi modelul de succes, modelul eficient, modelul care-i atrăgea ca un magnet pe toţi. Românii transilvăneni – deşi defazaţi şi desincronizaţi şi ei în raport cu acest etalon – au fost mereu mai aproape de Occident, fie şi din punct de vedere geografic.

B.:Prin ce se disting ardelenii de fraţii lor din Muntenia sau Moldova?

I.-A. P.: Din tot ceea ce am spus (schematic), reies anumite deosebiri de mentalitate dintre românii de pe cei doi versanţi ai Carpaţilor, numai că nu este vorba despre deosebiri de esenţă, ci de aparenţă, nu de deosebiri de fond, ci de formă, nu de deosebiri de tip, ci de grad. Asemenea deosebiri sunt şi între veneţieni şi sicilieni, între toscani şi liguri, dar nimeni nu face prea mare caz de ele, decât în glumele cotidiene. Dacă vom lua un german din Bavaria şi unul din Schleswig-Holstein vom remarca deosebiri de fond, inclusiv pe latura comunicării în limba germană. Or, în cazul românilor din România, Republica Moldova şi din alte ţări din jur (din preajma graniţelor noastre), elementele fundamentale de identificare şi de identitate sunt aceleaşi.

B.:Sunt oare legitime tendinţele de regionalizare, de autonomie care s-au manifestat de-a lungul timpului în mediile intelectuale româneşti?

I.-A. P.: Tendinţele de autonomie reprezintă un lucru, iar cele de regionalizare alt lucru. Toate pot fi legitime în urma unei anumite evoluţii, la un moment dat, dacă se constată schimbări fundamentale în raport cu trecutul. Popoarele nu sunt statice, ele se modifică în timp, se nasc, cresc, se dezvoltă şi mor, adică se topesc în alte popoare. Chiar şi popoarele care poartă acelaşi nume de patru-cinci mii de ani, precum evreii sau grecii, sunt altele decât cele iniţiale şi chiar decât cele de acum un mileniu. Românii poartă aproape acelaşi nume ca romanii de acum două mii de ani, dar nu mai sunt romani. Autonomiile teritoriale pe criterii etnice au fost o realitate medievală, pe care istoria modernă şi contemporană a repudiat-o drept ineficientă, exclusivistă, discriminatorie, lipsită de spirit practic. Prima încercare fermă de desfiinţare a acestor autonomii transilvane (secuieşti, săseşti) a făcut-o împăratul austriac (romano-german) Iosif al II-lea, în secolul al XVIII-lea. A doua, drastică şi definitivă, a făcut-o Austro-Ungaria, în 1867, când a eradicat orice grad de autonomie a Transilvaniei faţă de Transleithania (Ungaria istorică) şi a unor ţinuturi din Transilvania faţă de restul ţării. Toate statele moderne centralizate au procedat la asemenea măsuri.

Regionalizarea este un proces mai recent, de descentralizare a acestor state centralizate – uşor obosite, după unul sau mai multe secole de conducere concentrată –, de transferare a unor atribuţii spre organismele locale. Multe state numite federale de astăzi practică în fapt descentralizarea şi nu separarea pe state naţionale. Regionalizarea nu se derulează însă azi după criterii etnice şi lingvistice, ci după unele economice, administrative, sociale etc. Regionalizarea nu se confundă cu enclavizarea şi nici cu exclusivismul. Ţările care au recurs în ultimele decenii sau în ultimul secol la regionalizări de succes sunt cele care au asigurat cea mai liberală circulaţie a oamenilor, a forţei de muncă, a ideilor, a limbilor şi culturilor pe teritoriilor respective. Dar în România, mulţi dintre aceia care visează cu orice preţ autonomia (chiar dacă o numesc, precaut, regionalizare) vor o închidere în sine, o izolare etno-lingvistică, refuză să mai înveţe limba oficială, refuză simbolurile naţionale, cultivă discriminarea şi chiar xenofobia. În urma funcţionării autonomiilor medievale transilvane s-au reuşit câteva „performanţe“ de tristă amintire: istorii paralele, marginalizarea românilor, oprirea mutării oamenilor în alt ţinut, îngrădirea liberei circulaţii, interzicerea construirii unor locaşuri de cult etc. Cea mai mare performanţă a acestui regim al „celor trei naţiuni şi patru religii“ a fost „toleranţa“ din secolul al XVI-lea, adică libertatea unei treimi din populaţia Transilvaniei (ungurii, saşii şi secuii) şi „răbdarea“ sau „acceptarea“ în viaţă a celorlalte două treimi (care munceau, plăteau impozite şi făceau armată murind pentru „ţară“), ca populaţie de rangul al doilea. Această „primire“ a românilor nu era însă perenă, ci (după cum spuneam) urma să funcţioneze usque ad beneplacitum principum et regnicolarum („până când avea să dureze bunul plac al principilor şi cetăţenilor“). Românii nu erau nici măcar cetăţeni de rând ai ţării. În aceste condiţii, chiar dacă ni se spune că acum este „altceva“, cum să primească românii cu bucurie şi înţelegere încercarea de restabilire a vechii autonomii aproape pe aceleaşi teritorii din Evul Mediu şi în funcţie de aceleaşi criterii? Şi în această privinţă este mereu bine să ne comparăm cu alţii, să cântărim lucrurile şi să decidem în consecinţă.

Decât să absolutizăm lucruri fireşti, ar fi mult mai avantajos să chivernisim bine această ţară, aşa cum este ea. O minoritate etnică nu se va simţi niciodată precum în ţara-mamă, oricâte drepturi ar avea, mai ales dacă anumite organisme politice, ivite din sânul său sau nu, incită mereu la discriminare! Prin urmare, aceste drepturi legitime trebuie să funcţioneze după standarde internaţionale recunoscute. România are datoria să se raporteze permanent la aceste standarde şi să le respecte. Restul este propagandă, ură, interes, neînţelegere şi încăpăţânare. Iar de astfel de lucruri trebuie să ne ferim, dacă vrem să trăim împreună. Altfel decât împreună nu putem trăi, fiindcă oamenii sunt fiinţe sociale şi se cuvine să lucreze pentru solidaritate, nu pentru dezbinare.

Interviu realizat de Iulian Boldea