a11

Poemul, scenă de război

Irina Petraş

Medeea Iancu este o tânără poetă puternică şi originală. Nicolae Manolescu o socoteşte „din stirpea Martei Petreu“, dat fiind „lirismul tăios“ pe care îl practică. Poeta reproduce secvenţa cu pricina din cronica manolesciană ca text escortă, semn de asumare a portretului (Gabriela Gheorghişor vorbeşte pe aceeaşi copertă a patra a noii cărţi despre o „poezie incantatorie“ menită „să îmblânzească spaimele“). Deşi se pot identifica „teme de luptă“ asemănătoare: trupul, sângele, feminitatea vulnerată, declaraţia repetată de independenţă –, nu e de ignorat diferenţa de retorică şi mai ales de situare a celor două scriitoare. Dacă ar fi să adaptez formele „ceptive“ pe care le identificam altădată la prozatori (vezi Oglinda şi drumul. Prozatori contemporani, 2013), aş spune că Marta Petreu e susceptiv-reflexivă – ia răul lumii asupra sa, privirea e neagră, vag resentimentară, insistenţa autoscopică sperând să extragă înaltul din magma impură a lumii. Medeea Iancu e deceptiv-contraceptivă: se situează demolator în faţa unei lumi care nu o ascultă, discursul e rupt, deşirat, fracturat şi crizic, iar modul ei de a face e des-facerea, însă una cu sens – curăţă brutal locul pentru a provoca o construcţie nouă. La Marta Petreu, poezia sa violentă şi egocentrică stârneşte neobosit vârtejul angoasei negre, fără rest, cu o forţă strivitoare a enunţurilor situate între „trupul meu mă va vinde“ şi adăpostul fragil-tăios al creierului: „…subţire/ ea înainta ca o lamă de oţel/ ca o ghilotină albastră…“ Fiecare poem e o incizie în zona distopică a fiinţei. Un eu exacerbat, răzbunător îşi inventariază elanurile frânte de obstacole ivite mereu dinlăuntrul său, într-o lume resimţită ca străină, în care cosmosul şi preajma atacă, rănesc, ameninţă. La Medeea Iancu, dincolo de toate astea („Şi am spus dragoste şi am văzut/ Război“), rămâne activă în fiecare poem candoarea, iar aceasta schimbă sensurile, perspectiva. Tot ea, candoarea, oferă cea mai bună cale de scandat adevăruri incomode şi de proclamat răzvrătirea. Tăişul versului ei are, de aceea, aproape moliciuni de catifea, înşelătoare căci nu-şi pierd directeţea despicării realului. Poeta priveşte în jur cu o generozitate neobosită, căci simptomele pe care le identifică în preajma ei strictă ori în interiorul fiinţei sale sunt raportate, mereu tăios şi ferm, la preajma largă a feminităţii. Lupta ei nu e doar declaraţie de independenţă, ci şi manifest al înrolării în numele unor drepturi nesocotite: „Binecuvîntată să fie femeia care/ Vorbind pentru sine,/ Vorbeşte pentru toate femeile:/ Eu vorbesc,/ Eu vorbesc,/ Eu/ Vorbesc/ Sînge“. Nu întâmplător alege ca moto poemul lui June Jordan Poem about my rights, text care va aluneca asemenea unui insinuant refren în multe dintre poemele volumului (cu titlu şi el neîntâmplător). E vorba despre libertatea de a fi tu însuţi; despre datoria de a refuza accentele umilitoare puse sângelui diferit („Sângele meu nu are accent“, spune răspicat Medeea), de a denunţa violarea multiplă/multiplicată la care societatea te poate condamna în numele diferenţei; despre nume, singura proprietate inalienabilă: „I am not wrong: Wrong is not my name/ My name is my own my own my own“, spune June Jordan. Medeea Iancu reia în Eu, subsemnata: „Declar că numele îmi/ Aparţine şi/ Aceste fapte/ Fac parte din/ Istoria/ României“. De citit poemul: O, inocenţă, ca floarea-adusă-ntr-un ospiciu, o radiografie inocent-caustică a lumii.

Am scris despre Medeea Iancu şi despre scriitura ei dramatică datorată, după Al. Cistelecan, nu neapărat temelor predilecte – boală, moarte –, cât mai ales „unui imaginar ce abreviază în senzaţii extrem de concrete şi-n fulguraţii spasmatice o scală oximoronică în care sunt contopite parcă natural candoarea şi atrocitatea“. Acest tratament pe muchie de cuţit era prezent încă din Divina tragedie, cu situarea piezişă şi suspendată într-un prezent al aşteptărilor înşelate nu neapărat de o societate bulversată, cât de bulversarea pe care spectrul muritudinii în stricta vecinătate o introduce în perspectiva fragedă asupra lumii. Cântarea care a biruit toate cântările am citit-o pornind de la răspunsurile autoarei la un interviu (realizat de Beatrice Lăpădat) – absolventă de filosofie (mirarea şi întrebarea fiindu-i instrumente de lucru fireşti) şi regizoare (adică în stare să vadă într-un text semne, alianţe, structuri invizibile pentru ceilalţi), poeta pune alături umilitatea celui care „nu prea crede“ în forţa terapeutică a poeziei şi superbia celui care, iată, are acces la un teritoriu pe care îl poate stăpâni şi mlădia funcţie de proiecte intime acute. Reţin din nou distincţia pe care o face între stare şi situaţie. În ipostaza de stare, fiinţa suportă neputincios inevitabile efecte ale lumii, accidente, convulsii, tragedii. În ipostaza de situare, iese din imobilitate, răspunde, atacă, propune urzeli lămuritoare, scoate la iveală accente care ar putea conţine o fărâmă de sens, aşa încât tragedia să se comporte divin. Să aibă autoritate, liber arbitru, forţă, noimă. Boala, moartea, spaima sunt lucruri-care-li-se-întâmplă-oamenilor şi sunt puse în pagină, simplu şi profund, ca situaţii umane de gestionat prin situări reflexive.

Şi în cartea cea nouă (Delacroix este tabu: suită românească, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2017, 128 pagini), vocea are un rol privilegiat în economia poemelor, căci poezia e dialog al tău cu tine şi cu celălalt, fie el fiinţă, sentiment, emoţie, tăcere. Descopăr din nou arta perfecţionată atent a extragerii unui întreg (provizoriu) din fragmente în violent divorţ, a aducerii contrariilor la masa negocierilor prin „tehnica ruperii de registru“, dirijând, asistând astfel transformarea lucrurilor din ceva în altceva. Cartea de acum conţine şi ea poeme de o luminoasă, oximoronică înălţare pe dezastru. Mizând pe cuvinte „simple şi complexe“, Medeea Iancu, spuneam altă dată, nu se alătură poeziei bântuite de vedenii stârnite şi deliruri, nici nu se instalează anume în măruntele denivelări ale cotidianului pentru a-i resuscita culorile. Scriitura sa dramatică regizează spectacole de ameţitoare semnificaţii într-un decor pe cât de avar, pe atât de deschis unor interpretări nemărginite. Una dintre maniere e cea prezentă şi în Divina tragedie: o privire copilărită („mă ridic pâlpâind“), antropomorfizând lumea şi spunându-şi poveşti oarecum pe înţeles, în care nu mai încape decât o spaimă mică, fiindcă descrisă şi asumată estetic.

Avem de-a face cu un fel de recuperare obstinată a inocenţei, ca pentru a lua totul de la început, într-o lectură nouă, proaspătă, nedatată. Aş propune aici o apropiere de Dan Sociu, extraordinar poet al simplităţii abisale a discursului. În Poeme-le naive şi sentimentale ale acestuia, identificam cotitura spre un poem al esenţelor ultime. Interioritatea se reclădeşte, fiorul şi înfiorarea se strecoară în pagină. Poemele lui Sociu vin cu o extraordinară gestionare a economiei sentimentului, de o noutate foarte veche şi şocantă prin coborârea în cea mai sublimată visceralitate şi prin insistentă eufemizare a morţii („spune-mi/ cel mai rău lucru/ care ţi s-ar putea/ întâmpla/ şi imediat/ ţi-aş putea descrie/ un altul/ mai groaznic“). De revenit asupra acestei apropieri.

Vorbind şi pedepsind („În vocea mea este un animal sălbatic./ Privesc un arbore şi văd/ Vînătorul./ Privesc grădina şi văd/ Vînătorii“; „Gura mea este un loc al/ Pedepsei./ Gura mea este/ Locşorul-n care/ Ticluiesc/ Pedeapsa. Gura mea pîndeşte/ Dintre pietre“) în numele său şi al libertăţii („Mintea mea nu va fi/ Dresată“), Medeea Iancu vorbeşte în numele tuturor în copleşitoare versete ale revoltei, ale neîmpăcării cu strâmbe cutume. Poemele sale îşi extrag forţa din enunţuri de aparentă simplitate, căci încărcate aluziv şi subtextual cu veritabili detonatori ai Răului eternizat în lume: „CUVINTELE sînt la fel de importante/ Precum un/ Viol“; „Femeile aleargă şi se ascund în case. Ele îşi încuie/ Uşile. Ele îşi acoperă ferestrele./ Un stol de bărbaţi zboară prin/ Horn“; „Limbajul meu e sînge, vînătăi şi/ Spermă. […] Femeie e un alt/ Cuvînt utilitar“; „Să fii femeie înseamnă să/ Fii într-o continuă stare de/ Frică“; „Orice femeie ori fetiţă care va ieşi noaptea/ Va fi pedepsită“; „CAUT o casă în limbajul/ Meu. Fiecare silabă este o/ Scène de guerre. […] Binecuvîntată să fie femeia care a/ Vorbit. Binecuvîntată să fie/ Femeia care a/ Avut/ Curaj“.

Extraordinară vibraţia pe care o transmit poemele noii sale cărţi. Puternică, durabilă, cu ecou prelung. De aşteptat urmarea.