a1
Titu Maiorescu văzut de contemporani şi de urmaşi
„Eram de 13 ani, în clasa a treia a liceului, cînd am auzit şi am cetit pe mici afişuri, că: în sala Băncei României din strada Goliei […] un tînăr învăţat, nou sosit, Tit Liviu Maiorescu, va ţine-o serie de prelecţiuni populare. […] Deşi prelecţiunile acestea erau numite populare, ele nu aveau nimic popular, nici ca subiect, nici ca expunere, nici ca public. […] D. Maiorescu venea îmbrăcat în mare gală. Nu sosea decît cu două-trei minute înainte de ora fixată […]. La un moment dat – la ora 2 fix – un servitor deschidea brusc amîndouă canaturile uşii, iar oratorul îşi făcea subit intrarea. Conferinţa începea cu cuvintele: ‚Onorat auditoriu’.“ […] Cu aceste prelegeri ale d-lui Maiorescu din 1863, societatea Junimea este cvasiformată. O legătură începe a strînge tot mai mulţi tineri.“ (George Panu)
*
La sfîrşitul anului 1863 sau începutul anului 1864: „După mai multe întîlniri cu Carp, Pogor şi Maiorescu, primii odată un mic răvăşel de la acest din urmă prin care mă învită să vin seara la dînsul, unde Carp avea să facă o lectură. El trebuia să ne cetească traducerea tragediei Macbeth în versuri. Faţă erau cinci tineri: Maiorescu, Carp, N. Burghele, acum secretar al Consiliului de miniştri, eu şi Teodor Rosetti pe care mi se pare că în acea seară l-am văzut pentru întîia dată. […] Poate că ceea ce mai ales a contribuit ca traducerea să cîştige aprobarea noastră a fost limba curat românească în care era scrisă şi în special lipsa neologismelor cu care mai toţi oratorii de pe atunci desfigurau limba noastră […]. Oricum ar fi, în acea seară, se poate zice că a fost întîia şedinţă a Junimii, fără ca cei prezenţi să se fi gîndit încă la înfiinţarea unei Societăţi literare.“ (Iacob Negruzzi)
*
„Prelegerile (populare) au început în 9 februarie [1864] şi au urmat pînă în luna mai. […] Vorba lui Maiorescu, limpede şi uşoară, limba sa română atît de frumoasă, de care nu-mi dam seamă unde a găsit-o, claritatea expunerii, care contrasta aşa de mult cu cursurile celor mai mulţi profesori ce ascultasem în Germania, materia cea interesantă a prelegerilor, cunoştinţele variate şi bogate ale oratorului, într-un cuvînt, strălucita lui elocvenţă, îmi făcură efectul cel mai adînc.“ (Iacob Negruzzi)
*
„Eram în clasa a şaptea, cînd, în 1867, apar Convorbirile literare. Societatea era deja formată de patru ani şi, fără să fi avut încă un organ, ea contractase cele mai violente animozităţi în Iaşi. Prin apariţia Convorbirilor, aceste animozităţi se întind nu numai în toată ţara, dar şi peste frontieră, în Transilvania şi în Bucovina.“ (George Panu)
*
„… nimeni nu este poftit la [cenaclul] Junimea, ci numai la aniversările Junimei. Principiul pe care este fundată această societate este următorul: Entre qui veut, reste qui peut.“ (George Panu)
*
„Şi e caracteristic că rolul pe care îl are logica între ştiinţe îl are Maiorescu în cultura românească. A eliminat ce era falş, a coordonat ce era bun; a suprimat anarhia, a retezat avînturile greşite, a indicat lacunele şi sistema de a le acoperi. El este marele organizator al culturii noastre neînchegate şi pe alocuri deviate de la drumul ei natural. […] Maiorescu – deşi a săvîrşit o mare operă în cultura naţională – nu şi-a dat întreaga sa măsură de cugetător, aşa că se poate vorbi despre o jertfă, cu cele mai bune temeiuri şi cu toată seriozitatea.“ (Ion Petrovici)
*
„Titu Maiorescu a fost în domeniul culturii naţionale un mare chirurg, un operator de precizie şi îndemînare, care a salvat pacientul de infirmităţi cu atît mai primejdioase, cu cît aproape treceau neobservate. […] Se săvîrşeşte o îngustare a imaginei lui Titu Maiorescu atunci cînd se înfăţişează opera sa de critică constructivă ca o critică literară. Critica literară a fost un simplu episod în activitatea de practician a lui Maiorescu. […] Dar n-am putea zice că Maiorescu şi-a simţit o vocaţie specializată de critic literar. Dovadă că odată ce marea operaţie a fost executată, aproape că n-a mai scris critică literară, ba chiar nici n-o mai socoteşte de primă importanţă. […] Maiorescu a făcut critică literară nu în [calitate de] critic de specialitate, ci în [calitate de] filosof, ca reformator cultural, care îmbrăţişează totalitatea manifestărilor spirituale ale epocii, în varietatea îndeletnicirilor ei. Şi doar toate erau egal de bolnave.“ (Ion Petrovici)
*
„Maiorescu, occidental mijlociu, este însă, la noi, un miracol“ [prin spiritul său critic]. (Eugen Ionescu)
*
„În realitate, Titu Maiorescu a fost un critic, şi un critic autentic. E inutil şi ilogic să-l condamni pentru că era slab filosof, cînd s-a realizat perfect, autentic, în critică. Cînd rolul său în cultura românească nu a constat în a fi primul ei filosof, ci primul ei critic. El nu era creator, nici măcar de sisteme filosofice, ci critic […]. …dacă a realizat acest rol de mentor, de controlor, de ghid al culturii, de ins care selectează valorile şi aruncă nonvalorile, şi-a îndeplinit misiunea de mare şi autentic critic român…“. „Titu Maiorescu […] a fost […] un critic cu mari viziuni, care servesc miopilor şi astăzi“. (Eugen Ionescu)
*
„Nu există poate în literatura noastră o personalitate mai rotunjită, mai precisă, prezentă şi aceeaşi în studiile de la început, ca şi în simplele rapoarte academice, de la primul lui rînd tipărit şi pînă la cel din urmă. A existat deci un focar interior, din care s-a împrăştiat căldura în toate periferiile. ‚Lupta pentru adevăr’ n-a fost o vorbă aruncată la întîmplare, ci o idee-forţă, care a străbătut pretutindeni, în orice cuvînt, creînd în jurul ei o mişcare rodnică pentru evoluţia noastră. Nemenţinîndu-se în domeniul abstracţiunilor, s-a scoborît şi s-a manifestat în domeniul culturii şi al politicei.“ (E. Lovinescu)
*
„Posteritatea maiorescianismului e nepieritoare. Ori de cîte ori se înghesuie în prim-plan aroganţa nonvalorilor, fanatismul şi prostia agresivă, confuzia planurilor şi a criteriilor, intoleranţa, demagogia patriotardă, minciuna tremolată, obnubilarea lucidităţii, se apelează, invariabil, la Maiorescu. E un antidot care nu a dat greş şi nu va da niciodată greş.“ (Z. Ornea)
*
„Ardelean prin părinţi, format încă de mic la şcolile din Apus, el a descins în Bucureşti la vîrsta de 21 de ani, păstrîndu-şi pentru totdeauna optica de occidental faţă de stările orientale din România, asupra cărora s-a aplecat cu atenţie mare, devenind cel mai de seamă pedagog al naţiunii sale. Critica literară pe care a practicat-o este impregnată de pedagogie şi se integrează în mai cuprinzătoarea critică socială, căreia i s-a dedicat cu o conştiinciozitate maximă.“ (I. Negoiţescu)
*
„Maiorescu n-a fost şi nici nu vrea să pară Geniul. El a fost Criticul. El a fost Profesorul. Structural clasic, i-a fost dat să trăiască mult. Altfel n-ar fi avut cum să ducă la bun sfîrşit lucrul la care lucrase: noua cultură a naţiunii sale“. (Ion Ianoşi)
*
„Junimiştii introduc, odată cu spiritul critic, un criteriu care nu se negociază: al adevărului. E obsesia lui Maiorescu de la început. Inclusiv naţionalismul, cum va scrie odată Eminescu în apărarea lui Maiorescu, totul trebuie conceput între graniţele adevărului. Rezultatul a fost înlăturarea falsurilor şi exagerărilor, în idei, ca şi în judecăţi. Primatul adevărului a însemnat şi primatul valorii. Niciodată înainte nu existase ceva asemănător. De aceea, de ‚Junimea’ se leagă prima bătălie canonică din cultura noastră.“ (Nicolae Manolescu)
Miniantologie (cronologică) realizată de Marta Petreu