a5
(În)toarcerea sensului
Irina Petraş
Reiau aici titlul unei cronici din 2004 fiindcă mi se pare în continuare potrivit pentru felul de a scrie al Letiţiei Ilea. Răstălmăceam atunci două versuri din poemul O zi atât de complicată: „încât doar menghina acestui poem / ar putea toarce [s.m.] un sens…” Menghina lasă în subtext şi constrângerea, stoarce, fie ea venită dinăuntru ori dinafară, dar şi ţesătura penelopică a aşteptării prelungi ori, poate, răgazul felin al torsului în singurătatea ocrotitoare a vizuinii.
Cum spuneam la sărbătoarea apostrofică, întâlnirea mea cu Letiţia Ilea s-a petrecut în anii ’90, printr-o întâmplare pe care, iată, n-am uitat-o. Mă îndreptam, cu gândul la mai multele cărţi ale Colecţiei Akademos aflate pe masa mea de lucru, spre redacţia filialei clujene a Editurii Didactice şi Pedagogice. Ajunsesem în Piaţa Mihai Viteazul, când, dintr-un rond de flori, ţâşneşte, timid-îndrăzneaţă, o puştoaică tunsă băieţeşte cu o carte subţire în mână. Mă opresc, mirată şi cu o tresărire. Ea se apropie iute şi îmi spune repezit că mă aştepta fiindcă trebuia neapărat să-mi dea cartea ei de poeme. Cum dedicaţia era deja gata scrisă, am luat cartea, am mulţumit, promiţând s-o citesc cât mai curând cu putinţă. N-am apucat să spun/întreb mai multe, tânăra dispăruse deja, înghiţită, cine ştie?, de acelaşi rond cu flori. Am citit numele de pe copertă: Letiţia Ilea.
Petru Poantă îi remarcase de la început „patetismul sobru, neafectat“. Andrei Bodiu o descria „sensibilă, retractilă, cu o autentică vocaţie a singurătăţii“. Octavian Soviany: „o lirică a vidului ontologic şi a golurilor de timp, în care moartea este omniprezentă”. Ion Pop îi număra paşii de la furie la decepţie, apoi la blazare, iar Al. Cistelecan decreta scurt: „Dacă sînt, azi, poeţi bacovieni, Letiţia Ilea e primul dintre ei. Şi e primul pentru că ajunge la neantul existenţial bacovian fără recurs la intertextualisme”.
O vreme i-am citit cărţile – poeme ori traduceri – fără să scriu despre ele, mânată mereu de o curiozitate mai degrabă omenească decât „lecturală“. O descopeream mereu în unghere neaşteptate, o întâlneam unde nu bănuiam că o să fie şi n-o zăream unde i-ar fi fost locul, cu aceeaşi prelingere furiş-sfidătoare, cu o privire sfredelind una şi aceeaşi întrebare cu feţe nenumărate: „şi atunci de ce?“ Cu capul aplecat uşor pe un umăr şi vorba repezită, din timiditate („eu vorbesc din ce în ce mai greu / zâmbesc ca un melc timid”), mereu nemulţumită de ceea ce vede şi fermecată de ceea ce visează, abandonată, parcă, de părinţi din alte lumi şi căutându-şi locul cu o siguranţă de sine de vechi, nobil proprietar, Letiţia Ilea este o poetă pe cât de retrasă, de singuratică, pe atât de mare cultivatoare de prietenii totale, fără rest. Andrei Zanca o spune şi el în prefaţa la cea mai nouă dintre cărţi: „Trăind oarecum izolată de vânzoleala şi intrigile lumii literare, retrasă într-o solitudine care în mod paradoxal înlesneşte o deschidere înspre lume“. Cuvinte care îmi sugerează şi o posibilă lectură dinspre opoziţia ex-otic/in-otic pe care o propuneam la ediţia din acest an a Colocviului Naţional de proză de la Alba Iulia (vezi România literară, nr. 16-17/2017). Astăzi, nimic nu se mai petrece „departe de urechea noastră“. Zarva cu sens ori fără a mijloacelor de comunicare e „in-otică“, ne ţiuie în urechi bruind îndrăzneala oricărui gând pe cont propriu. Nimic nu mai e departe ca să-i poţi duce dorul. Totul e aproape, prea aproape, agasant de aproape şi, prin urmare, indiferent. Poemele cele noi ale Letiţiei Ilea sunt ex-otice fiindcă, dincolo de cenuşiul care stăruie în fundal, ele propun o reîntoarcere la esenţe, o reconsiderare a priorităţilor în ordine umană.
În Eufemisme (1997) şi în Chiar viaţa (1999), se auzea scrâşnetul în fiecare vers, traducerea metaforală (minimă şi de o austeritate care se anunţa deja drept marcă) rotea peisaje existenţiale crude şi nemiloase, de o simplitate incomodă, inconfortabilă. Poemele unui martor neiertător, dezîncântat programatic, (pre)dispus la meticuloase inventare şi valorizări sunt de găsit şi în O persoană serioasă (2004) sau în Blues pentru cai verzi, 2014. Dar aerul ei bătăios-reticent, nonconformismul tranşant al scrisului nu sunt decât măşti la care o obligă o „realitate“ socială şi literară neserioasă, lehămeţită, consumată de mici orgolii, incapabilă să-şi mai apere stindardele, să lupte pentru (în)toarcerea sensului, pentru o recuperare a însemnătăţii.
În Întâmplări obişnuite, se înregistrează meteorologia monotonă a zilelor: „e o seară ca atâtea altele / în capilare îţi urcă durerea / unui întreg neam de condamnaţi / geamătul lor îţi sfâşie timpanele / şi nu e loc să te-ascunzi / parcă tocmai au murit toate poveştile / inima ta e acum / doar cutia neagră / a unui avion prăbuşit“. Pe acest fundal, se proiectează inventare de plumb: „am scris despre prieteni morţi / despre planuri neduse la capăt / despre dimineţi amare / şi seri fără un mâine / am scris despre dureri fără glas / despre surioara singurătate“, sau se îngână firave rugăminţi/rugăciuni: „mai lasă-mă mamă / încă o clipă să stau aici / nu mă arunca / în hăul din jur pe care nu-l mai înţeleg / ocroteşte-mă încă o clipă […] învaţă-mă o poezie / cântă-mi ceva / şi mai ales ajută-mă să uit / jocul acesta cu reguli crude / în care atât de des se moare“. Surprinzătoare câteva accente în stil waltwhitmanian, răzbătând la suprafaţa mlăştinoasă a dezîncântărilor acumulate poem de poem: „să opreşti un trecător / un necunoscut / să-i spui / bucuria ta. / realizezi dintr-o dată / că toamna aceasta e cea mai frumoasă / că mai ai timp. / lumina de octombrie te inundă / zâmbeşti / gata să iei totul de la capăt.“
Originalitatea indiscutabilă a Letiţiei Ilea vine din copleşitorul rău-de-viaţă tradus în fraze poetice de o simplitate şocând prin ea însăşi, niciodată în căutare anume de cuvinte „rele“ şi „interzise“. Tot ce se „întâmplă“ în poemele sale poate fi asumat prin simpla atingere a umorii negre ori cenuşii. Privirea aţintită asupra desfăşurării cotidiene de gesturi dezgoleşte, dezbracă, decojeşte şi viaţa cea mai împăcată cu sine, însă, în mod paradoxal, efectul e unul al echilibrului profund, care are totul fiindcă nimic nu mai e de pierdut. Sigur, „golul nu se umple scriind / nu se mai umple“[s.m.]; „dacă scriu despre lucrurile de care mă tem / ele nu vor deveni mai palide.” Dar căderea din verb, chiar dacă iminentă, nu se întâmplă încă, slujba metaforală nu s-a încheiat.