a3

Semnal

O istorie a vieţii private. O voluminoasă (400 pagini format mare cu, vai, o literă mică) şi foarte desfătătoare carte este a lui Bill Bryson, Acasă. O istorie a vieţii private (traducere de Ciprian Şiulea, Iaşi, Polirom, 2012). Autorul se amuză ca, pornind de la o casă şi împărţirea ei, să reconstituie obiceiurile de trai din Europa modernă şi contemporană. Sînt descrise camerele, destinaţia lor, istoria mobilierului, a igienei, a gătitului şi aşezării mesei, a podoabelor, obiceiuri legate de instrucţia intelectuală şi de camerele unde se desfăşoară îndeletniciri de acest fel, biblioteca şi biroul. Aflăm multe despre camera copilului şi despre obiceiurile educative ale occidentalului şi aşa mai departe. În principal, cartea descrie casa şi obiceiurile omului de mijloc, nu ale celui sărac, nu ale aristocratului, dar incursiunile în lumile acestora nu lipsesc; de pildă, un capitol fascinant este despre casa lui Jefferson, din Monticello. Ca într-un almanah, cu care volumul acesta are destule în comun, aflăm multe despre multe sau de toate despre multe. Nu aflăm totul, bineînţeles. Cartea este scrisă din perspectiva unui englez care se uită peste Canalul Mînecii şi vede departe înspre Vest şi Est, pînă-n America şi pînă-n centrul Europei, nu şi în Europa Centrală, arareori în „Orient”, cum a fost pînă la sfîrşitul secolului al XIX-lea localizată mental, politic, cultural şi aşa mai departe România (nu e vorba despre Transilvania aici…). Cîte o incursiune în antichitate dă o dimensiune şi mai simpatică volumului, care te prinde ca un roman poliţist şi e foarte bun drept lectură de seară. Prin aglomerarea de informaţii, istorioare, bîrfe, consideraţii etc., această istorie a vieţii private amuză şi instruieşte, putînd fi citită precum „cartea de nisip” a lui Borges… (R.C.)

România lui Eminescu. Doctor în filosofie cu o cercetare asupra generaţiei ’27, autor al unui volum valoros, intitulat Filosofia social-politică a generaţiei ’27,  Voloş Mugur a publicat nu foarte demult o cercetare tematică asupra lui Eminescu: România lui Eminescu, Orizonturile unei filosofii social-politice eminesciene, Galaxia Gutenberg, 2015. El citeşte şi examinează metodic publicistica eminesciană ţinînd cont de contextul socio-istoric şi politic al epocii în care a fost scrisă. După autor, „nu se poate susţine şi faptul că pregătirea sa [a lui Eminescu] era aceea a unui profesionist într-ale filosofiei” (p. 49). El era un diletant, sugerează Voloş Mugur, atît într-ale filosofiei, cît şi într-ale teoriilor economice. (Dar avea, aş obiecta eu, ceva ce noi nu avem: geniu. Geniu care nu poate, fireşte, suplini informaţiile sistematizate, dar poate lumina fulgerător filosofarea inductivă, pornită dinspre observarea realităţii înspre generalizarea teoretică.) Dar nu asta este important privitor la această carte, ci buna analiză a concepţiei eminesciene despre lumea românească lui contemporană. Autorul reconstituie aspectele naţionalismului eminescian, teoria păturilor superpuse, concepţia (protototalitară, aş spune, pe urmele lui Voloş Mugur şi folosind o sugestie din I. Negoiţescu) despre om în raport cu statul (Eminescu admitea preeminenţa statului şi a colectivităţii în raport cu drepturile insului, observă, argumentat, cercetătorul), problema evreiască etc. Autorul foloseşte bibliografia existentă, mergînd în mod scrupulos pînă la citarea unor teze de doctorat încă nepublicate ca volum. Remarcabile la cercetarea lui sînt bunul-simţ şi caracterul descriptiv al lucrării, el nevrînd nici să-l transforme pe Eminescu în model, nici să-l scoată din contextul timpului, ci doar să îl descrie cu instrumentele specialistului. Fapt care i-a reuşit. (M.P.)