a25

Portret

Jean-Louis Courriol

Permiteţi-mi, mai întâi, domnule Ţepeneag, să vă urez, după formula tradiţională românească, „La Mulţi Ani!“ cu ocazia acestui omagiu deosebit de călduros pe care Institutul Cultural Român a dorit să vi-l aducă la frumoasa vârsta de 80 de ani. Aceasta formulă greco-latina – la Greci „Chronia Polla“ are exact aceeaşi semnificaţie ca în română – nu are echivalent perfect satisfăcător în franceză chiar dacă se poate încerca un „Longue Vie à Vous!“ prea puţin folosit în realitate.

Voi lăsa altor persoane mai bine informate grija de a vorbi despre opera dumneavoastră, despre opera scriitorului Dumitru Ţepeneag, mult mai cunoscută, probabil, în Franţa decât în România. Texte importante care au marcat o etapă decisivă într-o perioadă când literatura română – s-o spunem fără falsă pudoare – era aproape inexistentă în Franţa. Nu e chiar atât de mult timp de când librarii francezi întrebaţi dacă au cărţi din literatura română ştiau, în general, numele lui Ionesco, auziseră de Cioran pe al cărui nume îl stâlceau inevitabil şi de Mircea Eliade sau îl pronunţau triumfal pe al lui Kundera, greşind, fără jenă, doar cu câteva mii de kilometri şi confundând doar două familii lingvistice absolut deosebite…

Lucrurile s-au mai schimbat de la Revoluţie încoace dar, în ciuda eforturilor mari ale României, ale Institutului Cultural Român, pe care trebuie să le subliniem în mod deosebit, multe au rămas de făcut pentru a sfărâma zidul ignoranţei.

Ar trebui, în acest scop, mai mulţi scriitori de talia lui Dumitru Ţepeneag. Alţii vor evoca, poate, pe lângă opera lui literară, munca lui consecventă de critic, de director de reviste, Seine et Danube, Cahiers de l’Est, Nouveaux Cahiers de l’Est, între altele.

Personal aş dori să abordez aici ceea ce mi se pare esenţial în activitatea lui între două poluri unite printr-o alianţă esenţială, România şi Franţa. Ceea ce aş numi, într-un cuvânt, solidaritatea; solidaritatea lui de scriitor româno-francez sau franco-român cu sora mai mică nenorocoasă care este literatura română.

„Nenorocoasă“ nu că ar fi mai puţin bogată dar fiindcă este mai puţin vizibilă căci este scrisă într-o limbă de mică circulaţie. Or, solidaritatea pe care Dumitru Ţepeneag a practicat-o în mod constant, cu pasiune şi îndârjire, a avut întotdeauna ca ţel ultim s-o facă descoperită şi cunoscută. Şi chiar dacă Franţa, în ciuda declinului ei cultural evident din păcate, mai rămâne totuşi o referinţă, a transpune literatura română în franceză este încă o pârghie eficientă pentru a o propulsa mai departe în lume.

Dumitru Ţepeneag a considerat mereu, şi pe bună dreptate, că misiunea lui de scriitor nu se limita la opera lui personală, că el era dator să întindă peste sârmele ghimpate ale frontierelor o mână frăţească celor care nu aveau nicio şansă să se facă cunoscuţi de editorii francezi, că el trebuia să dea de înţeles acestor editori că dincolo, dincolo de Cortina de Fier, trăiau creatori de calitate care meritau să fie traduşi şi publicaţi în franceză.

Misiune foarte grea şi care rămâne şi azi la fel de dificilă întrucât aceşti editori, în majoritatea lor, în orice caz, răspund de obicei că nu cunosc limba română şi nu pot citi opera în original pentru a-şi face o idee, ceea ce înseamnă că nu au încredere în traducătorii care vin să le propună textele pe care le iubesc şi le apreciază. Neîncredere nu întotdeauna nejustificată, e drept, din păcate…

Dumitru Ţepeneag s-a făcut apărătorul, avocatul scriitorilor pe care îi iubea, îi iubeşte sau îi admira şi s-a făcut şi traducătorul lor. Procedând astfel a făcut, lucru lăudabil, un pas considerat de multe ori – considerat de neiniţiaţi – periculos, acela de a îndrăzni să traducă din limba maternă în limba de adopţie. Şi aceasta este totuşi piatra de încercare a valorii autentice a unui traducător.

A făcut ceea ce nu au catadicsit să facă cei trei mari reprezentanţi ai scriiturii franco-române, Ionesco, Cioran şi Eliade care nu s-au folosit, sau prea puţin, de prestigiul lor considerabil pe lângă editorii francezi ca să-i lămurească în legătură cu existenţa literaturii autentice din care se trăgeau cu toţii. Această lipsă de solidaritate a întârziat, pesemne, cu un secol recunoaşterea literaturii române în Franţa.

Dumitru Ţepeneag nu a împărtăşit această atitudine de dispreţ sau indiferenţă. Cum au făcut-o unii din connaţionalii lui. Să nu uităm, totuşi, că pamfletul Nu de Ionesco a fost un text dintre cele mai distructive împotriva literaturii române, scris în România dar, din fericire, tradus (mulţi ani mai târziu) în franceză. Este, oricum, semnul unui dispreţ destul de răspândit faţă de această literatură pe care Ionesco a părăsit-o în favoarea literaturii franceze cu succesul personal bine cunoscut.

Dumitru Ţepeneag, dimpotrivă, a avut grijă constantă de a revela, prin traducerea unor fragmente grăitoare, operele pe care le considera esenţiale pentru literatura română. Mă refer aici, de exemplu, la Marta Petreu sau la Sorin Titel.

De aceea, părerea mea de traducător de literatură română care se luptă în continuare pentru recunoaşterea valorilor acestei literaturi de către editori încă victime ale unor prejudecăţi sau, ceea ce este mai grav, ale unor încercări avortate din cauza unor alegeri prost gândite sau ale unor traduceri nesatisfăcătoare, este că prezenţa lui Dumitru Ţepeneag a fost şi rămâne de neînlocuit.

Lucrurile, am spus-o, evoluează încet, prea încet, dar din cauza timpului enorm care s-a pierdut trebuie să spun că această cât de mică, dar reală evoluţie i se datorează şi lui Dumitru Ţepeneag. Iată de ce suntem datori să-i urăm, şi din acest motiv, încă o dată „La Mulţi Ani!“ şi „Longue vie!“ în slujba literaturii române în Franţa şi în franceză.

Cu ocazia Simpozionului Dumitru Ţepeneag 

Salon du Livre de Paris, 26 martie 2017.