a24

Iorgu Iordan, o carieră în comunism

Cristian Vasile

La momentul 23 august 1944 Iorgu Iordan era o personalitate recunoscută a lingvisticii şi avea, pe de altă parte, o veche reputaţie de om apropiat stângii. În acest context, el s-a ataşat imediat coaliţiei procomuniste, pronunţându-se pentru o epurare radicală a mediului universitar şi a celui cultural în general. La puţin timp după preluarea puterii de către guvernul Petru Groza, a fost numit chiar ambasador al României la Moscova. Totuşi, sunt demne de semnalat şi percepţiile contradictorii privitoare la Iorgu Iordan, vădite încă din 1945-1946. Unii conducători comunişti nu au privit cu ochi buni adeziunea sa târzie la PCR, precum şi asocierea cu Partidul Social-Democrat în primii ani postbelici. În plus, la secţiile ideologice ale CC al PCR/PMR, precum şi în dosarele poliţiei secrete au început să se adune informaţii denigratoare şi delaţiuni referitoare la I. Iordan, documente care, ulterior, vor fi utilizate împotriva sa. Chiar activitatea lui (ştiinţifică, politică), precum şi publicaţiile academice de până în august 1944 ridicau anumite semne de întrebare pentru organele de partid şi serviciile sale de cadre.

În pofida probelor de conformism oferite, care i-au adus în 1948 confirmarea ca membru al Academiei, precum şi numirea în 1949 ca director al Institutului de Lingvistică, existau la Comitetul Central al partidului comunist motive pentru ca profesorul Iordan să fie privit cu circumspecţie. În 1950 – ca un fel de avertisment – I. Iordan a fost schimbat din funcţia de decan al Facultăţii de Filologie, fiind înlocuit cu un personaj şters şi fără operă, Gheorghe Orzea, improvizat ad-hoc în conferenţiar universitar şi folosit de către ideologi, în următorii doi ani, ca un fel de berbece pentru a ataca atât activitatea lingviştilor proeminenţi, Iordan, Al. Rosetti, Al. Graur, cât şi redacţiile unor reviste precum Studii şi Cercetări Lingvistice şi Cum vorbim. În plus, controlorii ideologici au mizat şi pe un soi de politică de divide et impera, căutând să potenţeze mai vechi tensiuni şi animozităţi între cei mai cunoscuţi lingvişti (Iordan versus Emil Petrovici; Iordan versus Dimitrie Macrea), cu scopul de a domestici mai lesne acest spaţiu academic atât de sensibil. De altfel, în următorul deceniu, D. Macrea avea să devină un fel de nemesis pentru Iordan.

1. Răutu et co. erau nemulţumiţi atât de prezenţa în revistele lingvistice a unui mare număr de texte care relevau pecetea latină, romanică, a limbii române, cât şi de faptul că I. Iordan acumulase prea multă putere şi s-ar fi comportat în mod elitist la elaborareaDicţionarului limbii române. Prin aceasta, el ar fi ignorat necesitatea ca lexiconul respectiv să fie accesibil şi maselor populare. Pe de altă parte, Iordan a fost acuzat de marrism şi de ataşament – sub influeţa lui Saussure – faţă de idealism. În 1950, chiar Stalin s-a implicat în lingvistică, ordonând repudierea teoriilor lui Nikolai Marr, care până atunci fusese suprema autoritate ştiinţifică, impus ca atare şi în statele din Estul Europei. În esenţă, Marr construise un sistem lingvistic marxist, susţinând că şi limba e o formă a „ideologiei“, parte a sistemului de clasă. Or, Stalin a contestat aceste teorii, afirmând o banalitate: limba nu este parte a suprastructurii şi nu are caracter ideologic. În mod absurd, cei mai cunoscuţi lingvişti s-au ales cu eticheta de marrism, când ea ar fi fost potrivită ideologilor comunişti.

Un articol redacţional apărut în Scânteia din 1951, intitulat Pentru înflorirea lingvisticii în ţara noastră, anunţa demascări de proporţii. În acest text, ce recurgea la infamii, a fost criticată virulent atitudinea antipartinică a lingviştilor proeminenţi. Documentele Agitprop din primăvara lui 1952 indică şi o altă problemă care (re)apăruse, şi devenea motiv de atac: chestiunea Dicţionarului limbii române, care trebuia îmbunătăţit, fiind „stricat“ de Iordan şi de anturajul său. În numai câteva luni, cei mai importanţi lingvişti (în frunte cu Al. Rosetti, Iorgu Iordan) se vor afla la un pas de arestare; un referat semnat de L. Răutu din 13 iunie 1952 formula învinuiri fără precedent, numindu-i un grup organizat de duşmani, şi aproape instiga la urmărirea lor penală. Imediat, Iordan a fost demis de la direcţiunea Institutului de Lingvistică, iar poliţia secretă a început să adune din nou informaţii despre el.

Documentul pe care îl reproducem – un referat datat 24 martie 1955, asumat de primul secretar al Academiei, prof. Ştefan Vencov, şi de directorul Cadrelor – indică aparent reabilitarea deplină a lui Iorgu Iordan. Referatul de cadre îi reţine o singură carenţă ideologică majoră: „în muncă s-a situat pe unele poziţii idealiste, fapt pentru care a fost aspru criticat“ – o referire la momentul 1950-1952. Inclusiv acest document anunţă revenirea lui Iordan la direcţiunea Institutului de Lingvistică (eveniment ce s-a produs în 1958). Pe de altă parte, la puţin timp după reinstalarea ca director, Iorgu Iordan a intrat serios în atenţia Securităţii, sub suspiciunea de activitate duşmănoasă.

„Academia Republicii Populare Române

Direcţia Cadre

24 martie 1955

Referat

Acad. Prof. IORDAN IORGU

Locul şi data naşterii – 12 octombrie 1888-Tecuci

Originea socială – Ţăran mijlocaş

Naţionalitatea – Română

Studii – Doctor în Filologie

Profesia – Profesor universitar

Limbi străine – Franceza, germana, italiana, rusa, spaniola şi engleză

Starea civilă – Căsătorit

Starea materială – Un apartament

Apartenenţa politică – PMR […]

Caracterizare

Tov. Iordan Iorgu este de origine ţăran mijlocaş. Tov. Iordan Iorgu a fost în mai multe ţări pentru specializare după cum urmează: în anii 1911, 1921, 1923 a fost în Germania la Bonn şi Berlin, în 1925 în Franţa la Paris, în 1925 şi 1927 în Italia la Roma şi Florenţa, în 1928 în Spania la Barcelona şi Madrid. În anul 1936 a participat la un Congres de Lingvistică în ţările scandinave – Copenhaga şi Stokolm [sic!]. În anii 1945-1947 a fost în Uniunea Sovietică în misiune diplomatică ca ambasador.

Tov. Acad. Prof. Iorgu Iordan are o bogată activitate ştiinţifică în lingvistică, ocupându-se intens de studiul „limbii române“. Are o serie de lucrări publicate, dintre care şi „Gramatica limbii române“ – Moscova, 1950.

În calitatea sa de profesor, cursurile sale sunt ţinute la un înalt nivel ştiinţific şi se preocupă intens de ridicarea cadrelor tinere. Activitatea ştiinţifică a tov. profesor Iorgu Iordan este impresionantă. Ea a început în anul 1911 şi cuprinde 7 volume între 300-500 pagini, 100 studii şi articole, 98 comunicări şi note scurte, 96 recenzii.

Din punct de vedere politic, tov. profesor Iordan încă din tinereţe s-a manifestat împotriva curentelor reacţionare cu idei huliganice din Iaşi. Deşi era înscris la ţărănişti, el şi-a sporit atitudinea combativă împotriva cuziştilor şi legionarilor de la Universitatea din Iaşi. În timpul primei guvernări ţărăniste, din cauza atitudinii sale radicale şi din cauza politicianismului [în text: politicronismului] huliganic ipocrit al lui N. Costăchescu [şi Gh.] Zane, tov. Acad. Profesor Iorgu Iordan şi-a dat demisia de la ţărănişti. Din acel moment a fost atacat cu violenţă de presa huliganică şi batjocorit şi arătat mereu drept „comunist“, fiind numit şi „trădătorul Iordan“.

Când au venit la putere legionarii, a fost arestat şi ţinut câteva zile, fiind eliberat în urma intervenţiei soţiei sale, care avea anumite legături cu lumea burgheză.

Din cauza nivelului său ideologic scăzut, după 23 august s-a înscris la social-democraţi. După unificare, tov. Prof. Iordan lucrează ca un bun şi cinstit membru de partid, cu nivel din ce în ce mai ridicat. În muncă s-a situat pe unele poziţii idealiste, fapt pentru care a fost aspru criticat, iar în ultima vreme a dat dovadă că a ştiut să se folosească de criticile aduse, îmbunătăţindu-şi munca în mod simţitor. Pentru lucrările sale ştiinţifice i s-a decernat titlul de laureat al Premiului de stat.

În concluzie, prin toată activitatea sa, tov. profesor Iorgu Iordan a dovedit că este legat de popor, devotat regimului nostru de democraţie populară căruia îi consacră toată ştiinţa şi capacitatea sa.

Prim Secretar al Academiei RPR

Acad. Prof. Şt. Vencov

Director Cadre

[Indescifrabil]“

(ANIC, fond CC al PCR – Secţia Propagandă şi Agitaţie. Dosare Anexe, dosar nr. 158/1955, ff. 1-4)