a17

Plînsul Arhanghelului Mihail

Olimpiu Nuşfelean

„În ziua următoare se împlinea cel de-al şaptezecilea an al vieţii sale, şi el hotărîse să îl întrebe pe stareţul Nikandru ce să facă mai departe.“ Întrebarea vine din partea lui Hristofor, bunicul lui Arseni, protagonistul romanului Laur de Evgheni Vodolazkin. Venirea pe lume a lui Arseni s-a petrecut într-o mare dorinţă de viaţă, aşa cum aflăm de la începutul romanului: „El a apărut pe lume în satul Rukina, lângă mănăstirea Sfântul Kiril. Asta s-a petrecut la 8 mai 6948 de la Facerea lumii, anul 1440 de la Naşterea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, în ziua pomenirii lui Arsenie cel Mare. Şapte zile după aceea a fost botezat cu numele lui Arsenie. În aceste şapte zile, mama lui nu a mâncat carne, ca să îl pregătească pe nou-născut pentru prima împărtăşanie. Patruzeci de zile după naştere, ea nu s-a dus la biserică şi a aşteptat să i se cureţe carnea. Când carnea ei s-a curăţat, s-a dus la slujba din zorii zilei. Lăsându-se să cadă la pământ în pridvor, a rămas aşa cîteva ceasuri şi a implorat pentru pruncul ei un singur lucru: viaţă. Arseni era al treilea copil al ei. Cei născuţi înaintea lui nu trecuseră de primul an.“ La un an de la naşterea pruncului, la sfîrşitul unei slujbe de mulţumire pentru rămînerea în viaţă a născutului în atîta ardoare, Hristofor adresează stareţului întrebarea care îl frămîntă, iar acesta îi răspunde: „În principiu […] nu am ce să-ţi spun. Doară: trăieşte, prietine, cât mai aproape de cimitir. Eşti atâta de lung, că o să fie anevoios să te ducă acolo. Şi, în general: trăieşte singur.“

Întrebarea este generată de împlinirea vîrstei biblice hărăzite omului. „Anii noştri s-au socotit ca pânza unui păianjen; zilele anilor noştri sunt şaptezeci de ani.“ – zice Psalmul 89.10. Cîtă vreme trupul este un înveliş nedesăvîrşit şi supus tuturor nevoinţelor, iar părţile unei vieţi pot fi uneori foarte diferite, chiar fără legătură între ele, întrebarea se aşează mai mult într-o ordine spirituală. Ea poate deveni retorică din moment ce viaţa se află în mîinile Instanţei Supreme. Dar Liberul Arbitru trebuie să-i permită omului să-şi chestioneze existenţa. Hristofor alege calea arătată de stareţ, preconizată printr-un răspuns în parte glumeţ. Gluma lărgeşte calea spre adevărul net. Hristofor se instalează într-o izbă părăsită de o familie fără urmaşi, sfîrşită de molimă. Important este că izba e ridicată la marginea unui cimitir şi noul ei locatar ignoră ameninţarea dată de faptul că în cimitir sînt îngropaţi mulţi morţi de ciumă. Afumă izba cu tot felul de ierburi şi îşi continuă munca de vraci. Mai mult, îl ia alături de el pe Arseni (rămas orfan de părinţii şi ei răpuşi de ciumă). Îşi iniţiază nepotul în taina vindecării cu ierburi, îi prilejuieşte reţinerea unor amintiri care se aşează la baza memoriei copilului şi îi vorbeşte despre moarte. Avînd alături un suflet la a cărui desăvîrşire contribuie, Hristofor nu mai este… singur. E, pentru Hristofor, un mod „exotic“ de a se pregăti pentru cer, după spusele stareţului Nikandru. Arseni îşi va descoperi de pe acum calităţile, să le zicem, paranormale, cum ar fi îmblînzirea unui lup sau descoperirea faptului că prezenţa lui „răspîndea (în cei din jur, n. n.) o stare de spirit mai bună”. Şi va continua practicile vindecării învăţate de la bunic, pe care, desigur, le va spori. Întrebarea noastră este cum îşi trăieşte Hristofor bătrîneţea şi care este de fapt „bătrîneţea” lui: vîrsta ce îl ducea  spre cei şaptezeci de ani, sau de la această vîrstă mai departe, cînd se pregăteşte pentru cer în mod „exotic“, ieşit oarecum din tiparele lumii. E încă folositor suferinzilor, activ şi nu trăieşte singur, ci avîndu-l alături pe Arseni, în situaţia în care cele două existenţe, Hristofor şi Arseni, stabilesc o strînsă relaţie între finitudine şi geneză.

Din 1441, cînd împlineşte şaptezeci de ani, şi pînă în 1455, cînd le spune celor veniţi pentru tămăduiri „Nu-mi vorbiţi de cele lumeşti, că eu nu mai sînt în partea celor vii. M-au lăsat membrele şi asta nu vesteşte decît moarte fără zăbavă şi Judecata de Apoi a Mîntuitorului veacului viitor.“, Hristofor trăieşte în virtutea propriilor prorociri şi a îndeletnicirilor de vindecător. Existenţa lui este în tot acest timp, cum s-ar zice, vie. Decrepitudinea se consumă însă rapid. Dar, cu ultimele puteri, îşi reface izba, înnoind-o şi întărind-o, pînă cînd „Pe lîngă mireasma ierburilor, în izbă s-a răspîndit un miros de lemn proaspăt tăiat. Arseni simţea o grabă în ce făcea Hristofor, dar îşi ajuta bunicul fără să întrebe nimic.“ Hristofor are puterea de a-şi înnoi casa, ca şi cum şi-ar pregăti casa veşniciei. Însă această casă a veşniciei nu va fi pustie, ci locuită de urmaşul lui. Apoi bunicul îl chestionează pe Arseni în privinţa celor învăţate, ca să fie sigur, credem, că învăţătura lui va continua să fie utilă. Îşi ia la mînă cărţile şi gramotele. Şi citeşte, contrar obiceiului, în şoaptă. La cererea lui Arseni, îi citeşte cu voce tare, din Cărţile lui Avraam („Nu din Sfînta Scriptură“), pilda potrivit căreia Domnul îl trimite pe Arhanghelul Mihail să-i vestească lui Avraam că i-a sosit ceasul să fie chemat la Domnul. Fiului lui Avraam, Isac, i se descoperă minunea în vis şi acesta bate la uşa tatălui, intră la el şi plînge şi îl sărută. Văzînd scena, plînge şi Arhanghelul vestitor, cu lacrimi grele. Şi plîng şi cititorii pildei, Hristofor şi Arseni. Dumnezeu – reprezentat de Arhanghelul Mihail – este alături de Avraam nu prin minunea ridicării lui la cer, să zicem, ci prin acest gest lumesc, omenesc, cald, al descinderii între cele lumeşti prin plîns. La porunca Domnului, Arhanghelul îi trimite lui Avraam moartea împodobită cu o mare frumuseţe. Şi, instinctiv, Avraam o respinge, ca pe o necunoscută: „Şi rogu-te, du-te de la mine, căci de cum te-am văzut, sufletul meu s-a tulburat. Nu-ţi pot îndura slava şi văd că frumuseţea ta nu-i din lumea asta.“ Potrivit unei apocrife, moartea vine la timp, iar Avraam o acceptă şi o neagă în acelaşi timp. La vreo două mii de ani mai tîrziu, Mîntuitorul va cunoaşte, pe Muntele Măslinilor, o asemenea tulburare, desigur trăită în altă condiţie.

Avraam, prieten al Domnului, pregătit prin viaţa sa pentru finitudine, se teme totuşi de moarte. Moartea rămîne şi pentru el, care a învăţat să înţeleagă multe, ceva de neînţeles. Nu aparţine existenţei sale. Dar se cuvine o constatare ce ar trebui tratată separat: natură necunoscută, oricît ar fi de bine îmbrăcată în viziuni, moartea îşi păstrează condiţia inaccesibilă. Îmbrăcăm moartea în cele mai neaşteptate metafore, măgulitoare sau nu, dar ea scapă percepţiei. E o prezenţă artistică (magie, ritual, credinţă, arte), pe care metaforele o aproximează, dar pe care nu o pot dezvălui, aşa cum fac cu alte entităţi din lumea noastră.

Hristofor trece repede la cer. Îşi păstrează mintea limpede, dar e cuprins de neputinţe. Nu se mai poate deplasa decît ajutat de Arseni, cînd „Picioarele lui Hristofor se împleticeau fără vlagă. După cum erau obişnuite, ele tot voiau să se mişte pe rînd“. Copilul îndurerat întreabă: „Ce să-ţi dau, bunicule?“ Şi Hristofor răspunde: „Dă-mi să mă odihnesc, copile.” E cerşită oare odihna eternă? Firesc pentru un creştin cum este bătrînul. Dar dacă el nu cerşeşte decît un dram de odihnă pămîntească, aflat, ca întotdeauna, încă în ordinea vieţii? Viaţa îi atîrnă de un fir: „Culcă-te, bunicule“, îl îndeamnă nepotul. „Dacă mă culc, în ceasul acela şi mor“, răspunde muribundul. „Nu muri. bunicule, că eu rămîn atunci singur pe lume.“ invocă nepotul. Bunicul e conştient de asta. Asta îl face să nu lase încă firul vieţii din mînă. Dar e conştient şi că nu se poate împotrivi voii Domnului, în seama căruia îl lasă pe Arseni.

Hristofor agonizează trei zile, sprijinit pe marginea patului de nepot să nu se întindă în pat şi să moară. Într-un fel, Arseni îl ţine în viaţă, apoi, la intervenţia stareţului Nikandru, vraciul este lăsat să-şi împlinească soarta, sfîrşindu-se „în pace“. Arseni plînge nestăvilit moartea bunicului. Plînsului îi pune capăt stareţul Nikandru. Acesta îi dă în mînă Cartea şi, la lumina unei lumînări, îl îndeamnă să citească: „Uite, citeşte, spune stareţul fără să se întoarcă, iar eu o să dorm puţin. Şi fii bun, acum încetează, rogu-te, să boceşti.“ Nu putem (de)plînge la nesfîrşit ordinea lumii. Şi Nikandru, vechi prieten al lui Hristofor, se întinde, pentru odihnă, lîngă mort, înscriind prin gestul său totul în ordinea firescului.

Arseni încetează să mai plîngă, cu lacrimile lăsate în ochii săi de Instanţa Supremă. Cu lacrimile sale, cu sentimentele sale, care nu sînt numai profane, şi-a însoţit bunicul în drumul spre cele veşnice. Nu e doar plînsul purificator. E şi plînsul însoţitor. În cele din urmă, Hristofor este lăsat de ceilalţi să se sfîrşească. Sîntem ţinuţi mereu în palmă de Domnul, dar mai este o palmă care ne sprijină, a celorlalţi, a celor dragi, să zicem, din jurul nostru. Aceştia, care ne iubesc, au decizia ultimă? Ei împlinesc firescul? Fiinţa în sine e a noastră, dar ea aparţine şi celorlalţi, interacţionează cu fiinţele lor, îşi stabilesc obligaţii şi priorităţi, atitudini? Fac negocieri. Din asta se naşte oare morala?