a3

Amintiri despre Lucian Blaga

Monica Lazar

Ca să vorbesc despre felul cum l-am cunoscut pe Lucian Blaga, trebuie să mă întorc cu gândul mult înaintea acelei zile de toamnă a lui 1948 – când l-am văzut de fapt pentru întâia oară…

Eram elevă în clasa a IV-a la Liceul „Timotei Cipariu“ din Dumbrăveni, unde profesor de limba română era Ion Domnariu. Exigent, foarte sever şi cu o mare pasiune pentru literatură, neuitatul meu profesor avea un adevărat cult pentru poet, cult pe care-l impusese, în felul său autoritar şi nonconformist, întregului liceu. Deoarece Lucian Blaga figura, pe vremea aceea, în programa de clasa a VIII-a, profesorul Domnariu îşi lua libertatea, an de an, de a restrânge restul materiei în vreo două luni şi de a face restul timpului analize nesfârşite şi foarte amănunţite, foarte subtile, din întreaga poezie blagiană. Îmi amintesc că cei câţiva elevi îndrăgostiţi de literatură din cursul inferior îi pândeam pe „privilegiaţii“ octavani la ieşirea de la orele de română şi parcurgeam cu sufletul la gură caietele lor de notiţe. Silabiseam de pe atunci cu evlavie:

„E atâta linişte în jur de-mi pare că aud

Cum se izbesc de geamuri razele de lună…

Sau:

Vei plânge mult atunci ori vei zâmbi

De razele acelei dimineţi

În care eu ţi-oi zice fără urmă de căinţă:

Nu ştii că numa-n lacuri cu noroi pe fund

Cresc nuferi?“

Şi ne înfioram de presimţirea senină a sicriului ce creştea în trupul gorunului din marginea de codru…

Când am păşit apoi în cetatea Clujului, în vara lui 1948, am avut sentimentul că păşesc pe pământ sfinţit: era doar oraşul în care locuia Lucian Blaga!… Fireşte, nu-mi puteam imagina că voi ajunge vreodată să-l cunosc aievea, nici nu-mi şoptea vreo voce misterioasă că imaginea, vocea, cuvintele şi sfaturile lui îmi vor rămâne, peste ani, gravate etern în inimă…

Printre cărţile, multe, din biblioteca unchiului meu, profesorul şi medicul Ioan Goia, am găsit un volum de poezii, cu o dedicaţie aşternută cu litere foarte clare, cu o semnătură în care m-a uimit mai ales acel B, uşor, foarte uşor tremurat şi desenat cu o adorabilă stângăcie, ca în caligrafia unui elev de clasă primară. Invidia şi respectul faţă de Unchiul meu s-au amestecat şi am avut şi mai puternic sentimentul că mă aflu tot mai aproape de „orizontul misterului“…

Apoi, într-o zi de toamnă cu lumină caldă şi culori de miere, una dintre colegele mele, Delia Mureşan, cu care mă împrietenisem, m-a invitat să-i fac o vizită. Am urcat dealul Bisericii Ortodoxe. Acolo, în casa modestă de lângă cele câteva morminte adunate paşnic în jurul bisericuţei, ca într-un sat, după ce am trecut printr-o verandă de sticlă, am intrat într-o odaie în care, la o masă, şedea un „domn“ înalt, cărunt, cu o privire adâncă şi ciudată, cu ceva foarte impunător şi grav în înfăţişare. Am fost prezentată, mi-a întins mâna, am schimbat câteva cuvinte – fără să ştiu cine este. Mai târziu, după ce tulburasem cu joaca noastră destul de zgomotoasă conversaţia „celor mari“, am ieşit şi, plecând spre poartă, am întrebat-o pe Delia cine era domnul acela:

– Cum, nu ştii? E Lucian Blaga.

M-am oprit încremenită, simţind că mi se taie genunchii şi mă dematerializez parcă.

– Nu se poate! am exclamat.

Delia a râs.

– Cum să nu se poată? Era chiar Lucian Blaga. Tu ai auzit de el?

Ce întrebare! Nu i-am putut răspunde nimic şi până acasă am plutit cu senzaţia că mi se întâmplase ceva extraordinar, de necrezut: proiectat fantastic pe zarea adoraţiei pe care i-o purtam, îmi era de neînţeles că Lucian Blaga, Poetul nostru de la Dumbrăveni, Poetul despre care Domnariu vorbea cu nesfârşită admiraţie şi preţuire, Poetul ale cărui poezii le citeam cu sufletul la gură, Poetul care îşi semna dedicaţiile cu un B de înduioşătoare caligrafie copilărească – este un om ca toţi oamenii, cere şade la masă lângă tine, îşi întinde mâna, o mâna foarte concretă, pe care tu o poţi strânge, îi adresează câteva cuvinte amabile, pe care le auzi şi le înţelegi şi la care poţi răspunde, este un om sub privirea căruia te poţi judeca şi poţi rosti vorbe banale, un om care respiră alături de tine acelaşi aer, pe care-l cunoşti şi-l vei mai întâlni, poate, pe stradă sau tot în casa colegei tale, cu care vei mai vorbi, de care te poţi apropia aşa cum te apropii de prietenii tăi, în lumea reală, în viaţa asta a ta, pe care o judecai până atunci fără atingere posibilă cu Marile Valori, cu Marea Poezie, cu Marea Frumuseţe… Dar Marea Frumuseţe, iată, e la un pas de tine, ţi-a întins mâna, ţi-a surâs, te-a privit cu privirea aceea ciudată, care vine de foarte departe, de pe tărâmul ei propriu, suprauman, şi trece prin tine şi merge iar foarte departe, în alt tărâm superior ţie, unde stă de vorbă cu îngerii şi cu stelele!… Şi dacă închizi bine, bine ochii – atunci îi păstrezi adânc în suflet, sub pleoape, icoana – şi e de acum puţin şi al tău, şi te uiţi aproape cu gelozie la oamenii de pe stradă care – acum o ştii – pot să facă oricând şi ei acelaşi lucru, se pot apropia de el, îi pot vorbi, aşa încât tu va trebui neapărat să cauţi un mijloc să te apropii mai mult, mai intim de el, ca să fie, într-un fel adânc şi minunat, numai al tău, cât de puţin, dar numai al tău…

Am ajuns acasă, am cerut volumul de poezii şi – naivitatea supremă a vârstei şi a ignoranţei – am tradus, până târziu după miezul nopţii, în nemţeşte, Daţi-mi un trup, voi, munţilor…. Am transcris-o cât am putut mai frumos şi a doua zi, cu inima bătând să mă sufoce, i-am dat-o Deliei să i-o ducă. Răspunsul a fost… o întrebare: „Fetiţa aceea nu scrie?“ – Ba da. Fetiţa aceea scria, avea vreo două caiete umplute cu o proză aşternută laborios şi cu secrete ambiţii. Am ales unul, care mi s-a părut atunci mai „realizat“, şi l-am trimis pe aceeaşi cale. Peste o săptămână am fost invitată să merg la biroul lui de la Institutul de Istorie.

*

Şi de atunci a început prietenia, marea şi minunata mea prietenie cu Lucian Blaga. Mă opresc din scris şi stau să mă gândesc: am spus „prietenia mea cu Lucian Blaga“ – şi mi se îngrămădesc în gând, sfâşietoare, atâtea întrebări… Am oare dreptul să spun „prietenie“? Se poate măsura oare mărunta şi umila mea contribuţie la această „prietenie“ cu darul nepreţuit, uriaş, pe care mi l-aţi făcut, Domnule Profesor? Sunt eu oare în stare, voi fi în stare, cu slabele mele puteri, cu laşitatea renunţărilor mele, cu lipsa mea de tărie şi de voinţă, să justific vreodată nobila încredere pe care aţi avut-o în mine? Oricât de mult v-am iubit şi oricât de mult vă iubesc, cu o suferinţă nespusă că v-am pierdut, cu un dor mistuitor de Dumneavoastră, cu o adoraţie care întrece cuvintele cele mai înaripate – pot eu oare să răsplătesc, să răspund cum se cuvine generozităţii, căldurii, dragostei, atenţiei, bunătăţii mai presus de închipuire cu care m-aţi onorat şi m-aţi înconjurat fără reţinere? Şi răscumpăr, oare, prin pustiul cenuşiu şi greu ca o lespede, pe care-l simte inima mea, de când aţi plecat – de când, oricât aş alerga, oricât v-aş căuta, oricât v-aş striga – nu vă mai pot ajunge, nu vă mai pot găsi, nu-mi mai răspundeţi –, răscumpăra oare, ciudat şi întors, pustiul acesta prăfuit şi mut sfiala cu care n-am ştiut niciodată să vă arăt, n-am ştiut niciodată să vă spun, n-am ştiut niciodată să vă dovedesc cât de mult v-am iubit, cât de imens de mult aţi însemnat pentru mine, ce lumină şi viaţă nouă mi-aţi dăruit, spre ce culmi m-aţi chemat cu vorba, cu grija, cu surâsul delicat şi cald – de parcă m-aţi născut pentru a doua oară şi mi-aţi dat aripile sufleteşti să zbor în lume? Şi voi izbuti oare vreodată să vă fac să simţiţi, în Marea Trecere – că port în mine, pură şi necondiţionată, încrederea Dumneavoastră ca pe o poruncă supremă, de la care nu mă pot sustrage, pe care trebuie s-o justific şi s-o îndeplinesc, oricâte jertfe mi-ar cere, oricâţi spini voi călca cu picioarele goale ale sufletului, oricâte prăpăstii mi se vor aşeza în cale, şi oricât de întortocheată şi abruptă va fi poteca?… Voi încheia abia atunci aceste aduceri aminte, când voi putea spune: – Iată, ale Tale dintru ale Tale – acum slobozeşte-mă în pace, căci minune ai aşezat în mine, şi minune s-a rostit, prin Cuvântul, prin Voia, prin Chemarea Ta.

*

Când am mers, atunci, întâia oară la Lucian Blaga, purtam o rochiţă roşie ca focul şi tremuram în toate fibrele fiinţei mele. Avea pe atunci un cabinet la Institutul de Istorie, pe str. Jokai nr. 11. Am fost acolo o singură dată, aşa că nu-mi amintesc decât că era o încăpere săracă, cu mai multe mese de scris, cu multă lumină, şi că el şedea la o masă şi nici n-am mai văzut altceva decât chipul şi statura lui. Caietul meu era pe masă, a ţinut tot timpul mâna peste el, parcă îl apăra sau îl descânta, şi a vorbit o jumătate de oră spunând lucruri atât de frumoase, de înţelepte, de serioase – atât de măgulitoare încât s-au aşezat pentru totdeauna în vis şi nu cutez să le repet. Când am îngăimat un răspuns, m-am adresat cu „Maestre…“ şi m-a oprit îndată:

– Nu, te rog, te rog, mie să nu-mi spui aşa. Nu-mi place.

– Dar cum, atunci? – am întrebat, ameţită de spaimă că făcusem, poate, o ireparabilă greşeală.

– Spune-mi cum vrei; uite, de pildă, Domnule Profesor.

Aşa a rămas, Domnule Profesor. Pentru totdeauna, Domnule Profesor. Şi nu ştiu, cei foarte puţini, realmente foarte puţini cărora le mai spun aşa din când în când – în afară de prietenul Mihadaş, căruia i-am mărturisit acest lucru – ce cinstire înaltă le aduc în sinea mea! Mergeam pe urmă să-l văd la Biblioteca Universităţii, unde se mutase între timp. La început a avut un birou mic, aşezat la jumătatea dintre etajul întâi şi al doilea. Deschideai o uşă, coborai nişte trepte înguste, cu balustradă, şi-l găseai la o masă mică, încărcată cu cărţi, cu o lampă simplă cu picior. Vizitatorii se aşezau pe o canapea scundă aşezată sub trepte, şi dânsul se răsucea uşor cu scaunul ca să-i privească drept în faţă. Mi-a spus odată, cu acel zâmbet inegalabil pe care-l avea când rostea o glumă – o glumă aşa cum le făcea dânsul, Domnul Profesor: foarte uşoare, fine, cu subtext personal:

– Vezi unde stau eu aici? Sub „nebănuitele trepte“…

Tot pe vremea aceea mâncam împreună la Cantina Operei Maghiare, colţ cu casa lui Matei Corvinul. „Mâncam împreună“ e un fel de-a spune, fireşte. Domnul Profesor avea o masă anumită, lângă o fereastră, la care prin consens tacit nu îndrăznea să se aşeze nimeni, oricât de aglomerate ar fi fost cele două săliţe înguste şi înghesuite. Nimeni, în afară de mine. Prinsesem curaj, nu atâta din pricina felului meu destul de insolit de a fi – cât din pricină că acest om, pe care foarte mulţi îl judecau că e rece şi inabordabil, era, dimpotrivă de o căldură şi o comunicativitate delicate, rare. Alergam, deci, de la şcoală, ca să fiu acolo înainte de sosirea dânsului, mă aşezam şi aşteptam fără să servesc nimic până când îl vedeam apărând, cu pasul măsurat, cu capul uşor aplecat, cu mâinile în buzunarele pardesiului sau paltonului. Se dezbrăca, saluta cu un surâs fermecător, şi apoi „mâncam“. Mâncarea nu era grozavă, ţin minte că în primăvara aceea ni s-a servit adesea spanac, gătit foarte prost, şi eu, care eram o mare mofturoasă, aş fi lăsat cu plăcere felul al doilea neatins. Dânsul mânca repede, tăcut, apoi se rezima de speteaza scaunului şi mă îndemna, zâmbind, să mănânc totul. Stătea şi mă „păzea“ minute lungi, cu desăvârşită răbdare, privindu-mă tot timpul cu atât de discretă insistenţă, încât cred că aş fi înghiţit, ruşinată, şi pietre. Odată mi-a spus că spanacul e foarte sănătos şi că nu e permis să-l las în farfurie. Altădată mi-a povestit, amuzat de amintire, că fiica lui, Dorli, mânca şi ea foarte rău când era mică şi că adesea o găseau dimineaţa cu mâncarea nemestecată în gură, de cu seară. Vorbea în general puţin, dar mă punea să-i povestesc toate nimicurile care umpleau viaţa mea de elevă, se interesa de lecturile pe care le făceam, era întotdeauna atent şi binevoitor, cu o căldură care mă face să mi-l amintesc în chip constant cu zâmbetul pe buze, zâmbetul acela nedefinit, al ochilor, al privirii, venind dintr-un adânc de viaţă interioară foarte plină, foarte densă, şi care e poate cea mai frumoasă amintire pe care i-o păstrez. Apoi plecam împreună. Îmi ţinea întotdeauna paltonul şi mă poftea înainte ca pe o domnişoară mare şi aveam privilegiul de a face acelaşi drum cu dânsul, căci mergea la bibliotecă şi eu, locuind în partea aceea, îl conduceam întotdeauna până la poartă. Vorbeam despre… vreme – într-un fel anumit! Îmi spunea, de pildă:

– Monica, ştii, a venit primăvara…

– Da, Domnule Profesor, surâdeam eu de „naivitatea“ omului mare…

– Ştii cum am observat? Eu în fiecare dimineaţă vin pe jos din Andrei Mureşanu (locuia tocmai în capătul cartierului, sus pe deal) şi azi dimineaţă am văzut, într-o grădină pe care o ştiu eu, un piersic care a înflorit. Are flori roz, multe de tot, e ca un mănunchi de flori.

A doua zi bătea un vânt rece.

– Monica sunt foarte îngrijorat de piersicul meu. Ce mă fac dacă vine un îngheţ? Şi vântul acesta… îi scutură toate florile!…

I-am spus, tot într-una din aceste „plimbări“, că am citit undeva Câinele din Pompei, că mi-a plăcut foarte mult şi – i-am recitat-o. Mi-a povestit atunci că Bazil Munteanu, elogiindu-i pe vremuri aceeaşi poezie, spunea despre ea că intră cu siguranţă în patrimoniul poeziei universale. Tot atunci mi-a mărturisit geneza poeziei: fiind elev, făcuse într-o vară o excursie în Italia, în cadrul schimburilor de elevi care se făceau înainte de primul război, şi zărise în muzeul din Pompei un câine pietrificat de lavă.

– A fost singurul lucru care m-a atras atunci, spre ironia colegilor ce mă însoţeau. Mi-a rămas adânc întipărit în minte. Dar mi-au trebuit aproape treizeci de ani ca să scriu poezia, adică să-i limpezesc simbolul pe care i l-am acordat. Am purtat treizeci de ani în minte imaginea aceea a câinelui, până să-i găsesc adevărata semnificaţie.

Am prins iarăşi curaj şi i-am spus că, după părerea mea, ultimul vers – „Tiparul în Tine păstra-mi-l-voi“ – e şchiop, are cu o silabă mai puţin decât celelalte versuri. S-a oprit, eram chiar în faţa bibliotecii, şi m-a privit cu un surâs şiret:

– Ia gândeşte-te, să vedem, nu ghiceşti de ce are cu o silabă mai puţin?

M-am gândit. N-am ghicit. Şi nu mi-a spus, îndemnându-mă să mai meditez. Astăzi ştiu că silaba lipsă era de fapt înlocuită cu o pauză menită să dea mai mare greutate şi să te oblige să pui un accent deosebit pe „Tine“: dar nu-mi mai pot aminti dacă i-am mai comunicat vreodată această descoperire târzie.

*

În 1953 am început să-l vizitez însoţită de Eugen Todoran. Aflase că-mi face curte, că părinţii mei privesc cu destulă neplăcere această idilă şi ne îndemna să-l vizităm cât mai des, dorind poate să ne ofere clipe plăcute de a sta împreună şi purtându-se cu noi foarte încurajator şi afectuos (mai târziu a căutat chiar să ne înlesnească situaţia comunicând prin unchiul meu, care fusese coleg cu fratele dânsului la liceul din Braşov, părinţilor mei, că ţine foarte mult la Eugen Todoran şi tot atât de mult şi la mine şi este de părere că ne potrivim, că ar fi foarte bine să ne căsătorim şi că chiar ţine în mod deosebit la acest lucru; pot spune astăzi că această intervenţie a fost de fapt decisivă pentru ai mei şi că, deci, recunoştinţa mea faţă de Lucian Blaga se referă şi la acest lucru de tot intim în care n-a pregetat să se amestece din prea multă generozitate şi bunătate). La ziua lui de naştere, în 9 mai, i-am dus un buchet de liliac, şi mă gândesc astăzi cu strângere de inimă că nu erau prea frumoase florile acelea, – şi atunci mi-a propus să-i bat la maşină partea a doua din Faust la a cărui traducere lucra de doi ani. Se plângea că dactilografa cu care lucrase până atunci „nu se pricepea la literatură“ şi-i face o mulţime de greşeli pe care apoi trebuie să le corecteze, într-o muncă plictisitoare şi chinuitoare chiar. Mărturisesc cu sinceritate că nici cu mine situaţia nu s-a schimbat de fapt, odată mi-a arătat chiar, dezolat, ce multe greşeli fac, dar nu mi-a retras manuscrisul când a constatat cât de fericită şi de mândră sunt că pot face pentru dânsul munca aceea. Scriu azi la maşină aceste umile amintiri şi-mi spun că am făcut o şcoală unică de dactilografie: am învăţat să bat la maşină copiind partea a doua din Faust, în traducerea lui Lucian Blaga!

Tot atunci, discutând „condiţiile“, care constau în faptul că mi-a dat, fireşte, hârtia necesară (pentru patru exemplare), m-a întrebat dacă am „hârtie de copiat“! Am rămas uimită: nu înţelegeam ce vrea să spună! Todoran a intervenit, însă, îndată:

– Indigo! Desigur, avem, nu trebuie să vă ocupaţi de asta.

Plecând de acolo, l-am întrebat pe logodnicul meu de ce folosise oare Domnul Profesor curioasa expresie „hârtie de copiat“? Todoran a început să râdă şi, făcând aluzie la limba foarte curată şi îngrijită pe care o cultiva Lucian Blaga în toată opera lui, mi-a spus:

– Desigur că ştie că-i spune indigo, dar n-a vrut să folosească cuvântul fiindcă la Lancrăm nu s-a auzit încă de aşa ceva!…

Am terminat de bătut la maşină în vreo două luni de zile – şi când a apărut Faust am mers cu un exemplar să-i solicit un autograf „numai pentru mine“, căci Todoran, cu care mă căsătorisem între timp, mai avea unul şi voiam să fie de data aceasta numai al meu. Mi-a scris: „Pentru Monica, scumpei şi preţuitei prietene“ – şi a semnat iarăşi cu acel B, făcut parcă de mâna unui copil din clasele primare…

Plimbările devenite ritual cotidian îi îngăduiau să trăiască mai autentic anotimpurile decât noi, ceilalţi, grăbind mereu spre treburi vremelnice şi, poate, mai puţin însemnate. Şi primăvara i se anunţa prin florile unor caişi care-i ieşeau în cale într-o grădină de pe str. Andrei Mureşanu. Când venea câte un îngheţ târziu, pornea, seara, mai grăbit, mai îngrijorat spre casă: „Oare nu mi-a murit caisul?“ Şi a doua zi surâdea de departe: „Ştii, a scăpat! Ce fericire! Florile sunt mai frumoase ca oricând. A venit primăvara.“

E banal să vorbeşti despre vreme. Dar cu Lucian Blaga a vorbi despre vreme înseamnă a vorbi despre florile caisului, înseamnă a simţi vibraţia secretă a sensibilităţii poetice. Cine spune că Lucian Blaga nu ştia să zâmbească? Acela nu cunoaşte caisul înflorit!…

Şi a mai venit o primăvară. Dându-mi veşti despre caişii lui, mi-a spus la despărţire: „mâine vei avea surpriză!“ A doua zi era 1 Mai şi Contemporanul apărea cu semnătura lui pe prima pagină.

Pentru o altă zi de mai – cine ar crede că au trecut de atunci cinci ani? – caişii s-au împodobit îmbelşugat, dar zadarnic. Prietenul lor împlinea la 9 mai 1961, 66 de ani şi ei veniseră la sărbătoare cu toate culorile şi miresmele lor delicate. În aceeaşi zi, pământul din care răsărise odinioară în Lancrămul lui drag, l-a primit ocrotitor şi cuminte. Au plâns toate lacrimile din numele satului de sub Râpele Roşii. Ţăranii, îndureraţi şi înţelepţi, au clătinat capetele: „Cât a fost de mare şi de cinstit de oameni – tot acasă s-a întors în ceasul din urmă…“

Crugul lumii s-a învârtit de atâtea ori. Din ceasul când s-a reîntors definitiv la obârşie sunt acum cinci ani. Ne-a descoperit frumuseţile visului şi ale graiului curat, înmlădiat în vers. Cerb fermecat cu stea în frunte, a ascultat neîncetat rostirile tainelor străvechi şi, din mitul românesc, din priveliştile satului, pe care l-a lăudat cu glas tare în cel mai înalt sfat de cultură al ţării, a urzit cântecul brumelor, urmelor, simţind zumzetul de roi cu care frumuseţea şi cu moartea lucrează peste vieţile omului, peste durerile, iubirile şi speranţele lui. Când primul om a pornit să înfrunte cutezător stelele, l-am văzut adânc emoţionat, a rostit credinţa că se deschide o eră nouă în care toate se vor desăvârşi: istoria, filosofia, sufletele. A plecat, deci, mult prea devreme, dar cu neclintită încredere în tot ce se izvodeşte veşnic nou şi măreţ din mirabila sămânţă; cu faţa în sus, cu pleoapele închise, toate le-a părăsit, poate fără cuvânt numindu-le încă… a coborât în lut, după rânduiala din veac a părinţilor, fiind acum una cu rădăcinile prin care se prelungeşte, pe sub pământ şi pe sub pietre, şi-şi soarbe vigoarea perenă poezia românească. Dar an de an cresc noi grădinile, adăstând în lumină, împrumutând fericiri de apă vie de la vetrele pe care le-a iubit şi le-a cântat ca foarte puţini alţii în literatura noastră.

Cine ar crede cu adevărat că au trecut cinci ani! Fiindcă din nou au înflorit caişii, Domnule Profesor, şi iată, nu putem distinge aproape nimic îndoliat în ei. Rămâne mereu omagiul nostru, adânc înclinat în faţa memoriei Dumneavoastră, făgăduind să-l ferească de îngheţ.