a16

Modernitate şi anti-modernitate

Emanuel Modoc

Profilul de autor al Teodorei Dumitru este unul cât se poate de atipic: critic literar cu un bogat repertoriu editorial (în special în paginile revistei Cultura), publică, în 2016, două volume de critică: Modernitatea politică şi literară în gândirea lui E. Lovinescu şi Reţeaua modernităţilor. Paul de Man – Matei Călinescu – Antoine Compagnon. Abordările acestor cărţi pot fi anticipate atât în articolele publicistice, considerate, nu o dată, de către congenerii autoarei, ca fiind mult mai articulate decât orice demers din circuitul academic oficial, cât şi în volumul din 2013, Sindromul evoluţionist. Dacă Modernitatea politică şi literară în gândirea lui E. Lovinescu se bazează pe un demers restitutiv prin care Teodora Dumitru re-autentifică teoriile lovinesciene, deconstruind abordările deseori abuzive asupra posterităţii lor critice, Reţeaua modernităţilor… mizează pe o relectură a teoriilor lui Matei Călinescu şi Antoine Compagnon, atât în raport cu afinităţile faţă de predecesorul Paul de Man, cât şi în raport cu disocierile faţă de viziunile demaniene asupra modernităţii. Autoarea explică alegerea triadică prin raportarea volumelor lui Matei Călinescu şi Antoine Compagnon la cele două eseuri ale lui Paul de Man, Literary History and Literary Modernity şi Lyric and Modernity, incluse în volumul Blindness and Insight.

Una dintre tezele pe care le avansează Teodora Dumitru este următoarea: „pornit să edifice o teorie a modernităţii, principiul relaţiei ambivalente dintre modernitate şi istorie ajunge, de la Paul de Man până la Antoine Compagnon, să servească ideii de anti-modernitate“. Dacă, de pildă, la Matei Călinescu, schema dialectică din Cinci feţe ale modernităţii. Modernism, avangardă, decadenţă, kitsch, postmodernism, a postmodernismului ca sinteză dintre modernism şi avangardă, se dezvoltă apoi în teoria modernităţii dialectice, acest lucru se datorează unui dialog constant cu predecesorul său, Paul de Man. Capitolul dedicat teoriei demaniene se articulează în jurul unui close-reading extrem de atent aplicat antologiei Blindness and Insight. Semnalarea modului în care teoretizarea modernităţii la Paul de Man porneşte dintr-o viziune antiistoristă va servi autoarei pentru a marca punctele de disociere dintre teoriile demaniene şi cele ale succesorilor săi (Călinescu şi Compagnon). Potrivit Teodorei Dumitru, reflecţia demaniană asupra modernităţii se bazează pe două puncte nevralgice: „semnalarea unei cezuri radicale între modernitate şi istorie“ şi „convertirea cezurii radicale dintre modernitate şi trecut (sau istorie) într-o convieţuire sau interdependenţă paradoxală, dictată de situarea lor într-un «lanţ temporal» ce le conferă un «destin comun»“. Rămâne, astfel, perfect valabilă interpretarea Teodorei Dumitru a viziunii demaniene asupra literaturii pusă faţă în faţă cu modernitatea în momentul în care va radiografia atent decupajele elaborate de către Matei Călinescu şi Antoine Compagnon din teoria lui de Man.

Capitolul dedicat teoriei călinesciene este cel mai ofertant din punct de vedere calitativ. La fel cum Paul de Man îşi construise reflecţia asupra modernităţii pe o interpretare în două etape a filosofiei nietzscheene, şi Matei Călinescu îşi articulează viziunea asupra modernităţii etapizat, pornind de la reflecţiile demaniene: una a „preluării fidele a accepţiei teoreticianului american asupra modernităţii“ şi una a „valorificării infidele a tezelor lui de Man, (…) etapă care coincide cu fabricarea unui concept propriu de modernitate“. Ambele etape ale discursului călinescian sunt abordate individual. Actul preluării fidele se transformă într-un act de revalorificare a ceea ce Paul de Man repudiază (relevant este, aici, cazul repudierii istorismului genetic al lui Hugo Friedrich), pentru ca, în final, acea „revalorificare infidelă“ să se bazeze pe renunţarea treptată a lui Matei Călinescu la diferenţele specifice ale modernismului, avangardei, decadenţei, kitsch-ului şi postmodernismului, mizând pe dizolvarea lor în genul proxim, identificat de către autoare în „ambivalenţa sau aporiile modernităţii estetice şi opoziţiile ei dialectice“. În acelaşi timp, angajamentul vădit istorist al demersului călinescian dă seama, şi acesta, de desprinderea de modelul demanian: aici e momentul în care se produce detaşarea de Paul de Man şi adoptarea perspectivei istorismului genetic via Hugo Friedrich. Această pendulare constantă, atentă mereu la derapajele celor două tipuri de concepţii, reprezintă, după autoare, noutatea viziunii călinesciene, care „pleacă de la (sau se sprijină pe) identificarea modernităţii cu o conştiinţă a «timpului istoric, linear şi ireversibil» […] cu o conştiinţă relativistă şi istorică, aşadar, ale cărei valori – tranzitorii, nu imuabile, ca ale esteticii clasice – sunt noul şi prezentul «asumat în nemijlocirea şi în irezistibila sa efemeritate»“.

Capitolul dedicat lui Antoine Compagnon este, în schimb, cel mai ofertant din punct de vedere cantitativ. Acest segment al volumului este dedicat, aproape complet, conceptelor de modernitate şi anti-modernitate în viziunea lui Antoine Compagnon. Încă de la început, autoarea notează afinităţile lui Compagnon din Cele cinci paradoxuri ale modernităţii cu premisele şi concluziile autorului celor Cinci feţe ale modernităţii. O altă miză importantă în Cele cinci paradoxuri… ar fi, după Teodora Dumitru, „deconstruirea naraţiunii canonice a modernităţii literare“, în siajul teoriei demaniene. Analiza din prima parte a capitolului dedicat lui Compagnon se articulează pe acest proces de similitudine cu teoriile călinesciene şi demaniene, iar raţiunea din spatele demersului stă în faptul că, deşi Cele cinci paradoxuri… are, la finele volumului, o explicaţie de asumare a similitudinilor de viziune, acesta „nu există, în opera lui Compagnon, doar ca o simplă carte şcolară, de introducere sau de informaţie elementară, câtă vreme conţine in nuce teoria antimodernităţii – un concept de care profesorul cu origini belgiene de la Collége de France şi-a legat numele, evident important în cariera sa de istoric literar“. În privinţa segmentelor dedicate volumului Antimodernii, Teodora Dumitru vede în definiţia anti-modernităţii doar o reşapare a argumentelor utilizate de către teoreticianul francez în Cele cinci paradoxuri… schimbând doar la nivel nominal coordonatele argumentaţiei. Dacă în segmentele dedicate Celor cinci paradoxul ale modernităţii Teodora Dumitru semnalează atât funcţionalitatea teoriilor, cât şi lipsa lor de originalitate, Antimodernii reprezintă, în viziunea autoarei, un caz mult mai pertinent de lipsă de funcţionalitate teoretică. Polemica întreprinsă de Teodora Dumitru este una, finalmente, productivă, căci, deşi îi reclamă lui Compagnon „falsul avans epistemologic“ prin teza „antimodernilor“, autoarea recunoaşte relevanţa demersului în componenta micromonografiilor „relevante pentru istoria intelectuală a Franţei, în sens larg“.

Reţeaua modernităţilor este, nu în ultimul rând, o mostră deosebit de pertinentă pentru apărarea unor abordări canonice ale modernităţii care ar putea fi considerate neatrăgătoare conceptual, însă pe deplin funcţionale. În contrapunct direct cu acest prim demers se află un discurs polemic elegant construit împotriva unor perspective atrăgătoare conceptual, însă cu o funcţionalitate inferioară celor aşa-zicând canonice. O atare abordare oferă nu doar o perspectivă restitutivă pentru definirea continuă a modernităţii printr-o reîntoarcere la teoriile celei de-a doua jumătăţi a secolului XX, ci şi un exemplu elocvent de critică literară care operează cu două tipuri distincte de abordări (una afirmativ-sintetică şi una polemic-revizionistă) prin care conceptul de modernitate poate fi (re)discutat în demersuri ulterioare.