a13

Coborârea în sine

Constantin Cubleşan

Chiar dacă autoarea declară că poemele acestea au un caracter ocazional, căutând a oferi astfel o pistă de interpretare critică pentru recentul său volum de versuri, Viaţă (Piteşti: Editura Paralela 45, 2016), acestea se ordonează, totuşi, pe o temă unică („Până la urmă, mi-am dat seama că poemele totuşi se leagă prin firul cuvântului «viaţă» care le ţine împreună“), Magda Cârneci oferă, de fapt, o suită de meditaţii rapsodice privind dramatica perspectivă a coborârii în sine („am văzut adânc în mine“) ca într-o „cavernă lăuntrică“, de unde perspectiva asupra lumii se deschide ca asupra unui „vast fluviu de imagini“, depresive în bună parte, un „univers singuratic înstrăinat de sine însuşi“, în care se răsfrâng tocmai trăirile interioare ale unei existenţe traumatizate de condiţia propriei fiinţări: „Inconştientul meu tânăr visează în mine/ sălbăticiuni fosforescente traversând fluvii negre adânci,/ văd enormi zei coloraţi plutind peste păduri fără margini,/ cobor în labirinturi concentrice unde găsesc o carte aurie şi sacră,/ visez unicornul, în întuneric trec peste punţi subţiri, suspendate,/ înconjurată de turme şi demoni străbat grote umede şi pustii […] sub un cer plin de comete şi astre, sub o boltă înflăcărată,/ dintr-un inconştient mult mai cuprinzător“ (Inconştient fără imaginaţie). E o lirică reflexivă, marcată de poetizarea propriului destin literar („Nu voi fi marea poetesă a lumii“), un destin al individualităţii sale umane, perceput în sine: „Am 40 de ani; am trecut de vârsta fatală/ am încasat câte ceva de la oameni/ şi încă mi se pare ciudat că exist?/ încă n-am privit cu adevărat realitatea în faţă?/ încă nu m-am obişnuit cu sexul meu/ cu uniforma de carne? (Poetesa).

Personalitate marcantă a generaţiei optzeciste (a debutat în 1980 cu volumul Hipermateria), atrăgând atenţia printr-o poezie a banalului conceptualizat („în buna tradiţie avangardistă“, zice Ion Pop), evoluează apoi, printr-un realism oarecum agresiv, spre o lirică abstractizată, cu deschideri metafizice (Haosmos, 1992). După 1989, semnând cu numele propriu (mai înainte purtase pseudonimul Magdalena Ghica, poate pentru a se detaşa strategic de Radu Cârneci, tatăl), discursul primeşte o altă consistenţă, venind din dramatismul trăirilor lăuntrice, dintr-un fior al intimităţii sentimentale, în care îşi consumă viaţa cu nostalgice vibraţii erotice: „Când nu-mi eşti în preajmă/ şi preajma-i pustie şi în singurătate nu ştiu/ ce să fac cu mâinile mele, cu fiinţa mea neterminată,/ Îmi vine să mângâi febril tot ce-i în jur/ uşile întredeschise, covoarele veştede, clanţele/ şi micile obiecte electrice pe care tu cândva ai pus mâna […] Şi-mi vine pe toate de-a valma să le cuprind,/ să le sorb cu pielea cu ochii cu buzele,/ să mă satur enigmatic de tine“ (Trei quasi sonete de dragoste). Acest personaj, de care se simte profund legată sentimental, poate fi însăşi viaţa exterioară sieşi, tumultul pentru care aderă, chiar dacă lumea din jur îi apare maculată, poeta însăşi fiind agresată de obiecte şi întâmplări brutale sau abrutizante: „Ale noastre sunt betonierele, abatoarele şi grămezile de gunoi,/ gările, aeroporturile şi sateliţii intercontinentali,/ ele sunt instrumentele noastre de suflet, de corzi şi percuţie,/ împreună interpretăm aceeaşi bucată simfonică/ pentru urechi siderate“ (Poemul înalt).

Universul în care se mişcă e repetitiv, obsedant printr-un soi de monotonie existenţială, cu multiple faţete în care se regăseşte multiplicată mecanic: „Dincolo, în cealaltă cameră, apoi în cealaltă cameră/ se repetă exact aceeaşi istorie […] Şi apoi, dintr-odată şi în altă parte fiind/ m-am întâlnit chiar cu mine:/ eram într-un cerc luminat, înconjurat de mult întuneric […] Iar în centrul cercului am văzut o fetiţă/ şi în interiorul ei transparent am văzut o fetiţă minusculă,/ şi în ea o altă infimă fetiţă,/ şi în ea alte fetiţe, fetiţe, fetiţe […] lumea asta e o uriaşă păpuşă matrioşka“ (Autoportret de femeie).

Discursul liric e mereu confesiv, uneori inundat de o melancolie difuză, apăsătoare, ce rezultă din starea monotonă, nu chiar amorfă, existenţială, din care cată a se înălţa (salva) prin chiar conştientizarea necesităţii unei stări de trezie: „Abia acum începem să ne trezim./ Să ne dăm seama că împotriva voinţei noastre/ deşi mulţi suntem afoni, noi totuşi cântăm – / asemenea greierilor, broaştelor şi turturelelor,/ precum ploaia, vântul şi foşnetul frunzelor,/ asemenea cutremurelor de pământ şi undelor cosmice,/ noi toţi cântăm într-un singur cor, un cor vast,/ un cor miliardar, care habar n-are ce cântă –/ o simfonie gigantică scrisă de cine şi pentru cine/ şi în ce cheie muzicală şi în ce fel de armonie sonoră, şi în vederea a ce? […] O simfonie scrisă de un începător“ (Poemul înalt). E, fără îndoială, motivul pentru care întoarcerea în sine devine şansa vieţuirii în univers („Să mă întorc în mine, la/ Tine. În sfârşit să mă nasc. Şi din mine alte lumi să se nască“ (Eu şi lumea).

Versurile sunt încărcate de o subtextualitate metaforică, meditativă, ce vizează o întreagă filosofie de viaţă (în felul său evanescentă) la care se raportează asumându-şi dialectica destinului întregii firi: „Nimeni nu moare total, nimeni nu e desăvârşit,/ totul începe şi sfârşeşte şi începe continuu:// Facerea şi apocalipsa se întâmplă în clipă,/ clipele sunt toate mici judecăţi de apoi:/ În mine însămi am şi naştere, am şi eternitate şi moarte,/ facerea şi apocalipsa se întâmplă continuu în mine“ (Glossă). Iar lumea, starea generală a universului uman, căruia îi aparţine, o obligă la înstrăinare, faţă de sine şi faţă de „această splendidă porcărie dumnezeiască“ (Un greier apocaliptic).

Lirica Magdei Cârneci, din aceste poeme „ocazionale“, e profund metaforizată, elementele insignifiante ale ambientului devin tot atâtea argumente pentru sondarea propriului univers lăuntric, în care se află răsfrântă, ca o cinică imagine, întreaga rostuire a cosmosului: „Obosit, golit ca după un vis prea intens, un coşmar grandios/ în care îndura un lung voiaj cosmic,/ în care era şi big-bangul şi moartea,/ omul e lăsat din nou cu el însuşi.// Singur cu sine, închis iar în coconul lui strâmt de nevoi şi senzaţii,/ în felia de carne ce-l desparte şi-l apără de nimic şi de tot,/ obosit de oroarea unei revelaţii continue/ care asemenea  luminii curge înăuntrul lui şi în afară/ şi-i obnubilează sferele gânditoare“ (Totul).

Mai mult, mai acut dramatizată existenţa, decât în poezia congenerilor optzecişti, discursul liric al Magdei Cârneci ilustrează o conştiinţă trează, profundă, agresată continuu, într-o epocă a unei istorii maculate în care fiinţează.